READING

15 citate din romanul „Învierea” scris de Lev Tols...

15 citate din romanul „Învierea” scris de Lev Tolstoi

Să alegi 15 citate din romanul Învierea pare o misiune imposibilă. Fiecare al treilea rând își face loc în capul tău și îți propune un dialog intim. Am deschis cartea cu un oarecare scepticism, acela pe care îl avem de obicei față de cărțile vechi, și, la primele rânduri, am înțeles că iubesc această carte. Nu exagerez. Are o poveste vitală, vine din mănunchiul acela de cărți menite să-ți explice viața. O lectură care îți va aduce răspunsuri prin repulsia pe care o simte eroul față de mersul lucrurilor în societatea din care face parte.

Începutul cărții reliefează un cadru judiciar. Prințul Nehliudov este numit membru într-o comisie de jurați care judecă o prostituată acuzată de crimă. El o recunoaște pe femeia suspectată de omor, aceasta fiind prima lui iubire, Katiușa Maslova, fostă servitoare a familiei sale, pe care a sedus-o în tinerețe. Nehliudov ajunge pradă propriilor remușcări, simte că suma greutăților prin care a trecut Katiușa este rezultatul greșelii pe care el nu și-a asumat-o atunci. Renunță la moșii și la statutul său, o urmează pe condamnată în Siberia, iar care e finalul cărții o să vedeți și voi.

O carte incomodă pentru anii în care apare, gândesc eu. Dar de ce este la fel de actuală acum sau va rămâne peste sute de ani?

Poate pentru că este despre bogați și săraci, despre autorități care nu-și fac bine treaba, despre oamenii care pleacă capul și tac, despre cei mai puțini dintre noi care decid să-și trăiască viața cumva altfel. Despre lupta continuă a omului pentru ceea ce reprezintă cu adevărat și ceea ce îi propune societatea să fie, despre durerea mută pe care o are lăuntricul nostru, atunci când renunțăm la valorile ce ne păreau capitale, despre plăceri. Este și despre relația omului cu Dumnezeu, despre felul în care fiecare îl cauta într-un mod propriu, despre firescul nostru, despre ce poate aduce o zi.

1. Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiți câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluțească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se încumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune și petrol, ciopârțind copacii și alungând din preajma lor toate animalele și păsările – primăvara era tot primăvară, chiar și la oraș.

2. Fața femeii era palidă, albă, de o albeață caracteristică oamenilor care stau multă vreme închiși între ziduri și care amintește albul mugurilor de cartofi ce încolțesc în beci.

3. În vara petrecută la mătuși, Nehliudov se afla în acea stare de exaltare prin care trece un tânăr când ajunge pentru întâia oară să-și dea seama prin el însuși, nu din spusele altora, de frumusețea și valoarea vieții, de toată însemnătatea menirii pe care o are omul în lume, de posibilitatea unei neîncetate desăvârșiri, a sa proprie și a întregii omeniri, și se dăruiește acestei misiuni, nu numai cu nădejdea, ci și cu credință deplină că va atinge perfecțiunea visată.

4. Să stea de vorbă când erau singuri era mai greu. Îndată ochii începeau să spună cu totul altceva decât spuneau buzele, ceva cu mult mai însemnat, și atunci ei amuțeau, cuprinși de un fel de teamă nelămurită, și se grăbeau să se despartă.

5. În Nehliudov, ca de altminteri în orice ființa umană, viețuiau doi oameni: unul – spiritual, năzuind spre un bine care să fie și binele celorlalți; celălalt – animalic, căutând să-i fie bine numai lui personal și care pentru asta ar fi fost în stare să jertfească binele întregii omeniri.

6. În mintea lui se petrecea acel fenomen obișnuit, când chipul cuiva drag, pe care nu l-ai văzut de mult, întâi impresionează prin schimbările survenite, iar apoi, încetul cu încetul, redevine așa cum a fost cu ani în urmă, schimbările se șterg și în fața ochilor sufletului nu mai rămâne, decât expresia unică, irepetabilă, a ființei lui spirituale.

7. Iarăși un lucru rușinos și urât. Își aminti cum în ultima perioada a bolii ei chiar îi dorise moartea. Își spunea atunci că o dorește pentru ea, ca să o scape de chinuri, în realitate însă o dorea ca să scape el de vederea chinurilor ei.

8. Prăpastia ce se căscase era atât de mare și îmbâcsirea sufletească atât de cumplită, încât în prima clipă gândi că nu mai e nici o cale de purificare. „Doar ai mai încercat să te îndrepți, să fii mai bun, și n-ai izbutit, spunea glasul ispitei în sufletul lui, ce rost are să mai încerci? Nu ești singurul, toți sunt la fel, așa e viață”, îi spunea același glas.

9. Da, am s-o văd și am s-o rog să mă ierte. Da, am să cer iertare, cum cer copiii. Se opri o clipă.

10. Toți trăiau numai pentru ei, pentru plăcerea lor, iar toate vorbele despre bine și despre Dumnezeu erau o înșelătorie. Şi de câte ori se ridica în mintea ei întrebarea: de ce în lumea asta totul este atât de prost orânduit şi de ce oamenii nu contenesc a-și face rău unul altuia și a suferi, era mai bine să alunge asemenea gânduri. O țigară, un păhărel de vin, un ceas de dragoste cu un bărbat, şi totul se risipea.

11. Fiecare om, pentru a-și vedea de îndeletnicirea sa, trebuie neapărat să o socotească însemnată și bună. Şi de aceea, oricare ar fi situația unui om, el își va dezvolta în chip firesc o concepție despre viață în care propria îndeletnicire să apară însemnată şi bună.

12. Ispita de ieri o asemăna cu ceea ce se întâmplă unui om care a dormit bine, dar care, trezindu-se, ar vrea să mai lenevească nițel în pat, deși știe că-l așteaptă o treabă însemnată și plăcută și că e timpul să se scoale

13. El stătea în picioare și se uita în tăcere la spinarea ei îndoită, care tresărea din când în când în hohote de plâns stăpânite şi în sufletul lui se dădea o luptă între două sentimente – unul bun şi unul rău: cel al mândriei jignite şi cel de milă pentru ea, care suferea, şi acest din urmă sentiment, birui.

14. Tot răul vine de acolo că oamenii îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire, în timp ce asemenea împrejurări de fapt nu există. Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să tai copaci, să faci cărămizi, să baţi fierul fără iubire, faţă de oameni însă nu se poate, aşa cum nu se poate să te porţi fără fereală cu albinele. Dacă te porţi cu ele neglijent, le faci rău şi lor, şi ţie însuşi. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Şi nici nu poate fi altfel, deoarece iubirea reciprocă dintre oameni este legea fundamentală a vieții omenești.

15. Nehliudov înțelegea acum că societatea şi ordinea în general există nu datorită acestor răufăcători legali, care judecă şi pedepsesc alți oameni, ci pentru că, în ciuda depravării, oamenii se iubesc între ei şi simt milă unii față de alții.

Comentarii

comentarii


Sunt Vinerea lui Robinson Crusoe. Follow on Instagram @laura_mur_

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE