Alexandru Costin: „Bîdla”

Bodega de lîngă staţia de troleibuse de pe strada Gagarin, denumită simplu bodega Gagarin sau Kirpici datorită design-ului exterior, avea aproape toate mesele ocupate după ora 17:00. Deşi era mijlocul iernii şi temperatura sub zero, oamenii se adunau la o halbă de bere, care la un cinzeac, care la un pahar de vin, care din toate cîte puţin – aşa numitul segment assorti. Clientela în mare parte era aceeaşi, caracteristica de bază fiind chipurile stacogii, limbajul vulgar, expresia facială bicisnică. Uşa de la intrare mereu deschisă, indiferent de anotimp, ademenea segmentul de muncitori, mai ales pe cei din sfera bugetară, spre clipele mult aşteptate de relaxare la un pahar de ceva tărişor. Preţurile, cît de cît rezonabile, constituiau fundamentul acestei atracţii. Barmanul era o femeie între două vîrste cu expresia feţei ştearsă, pecetluită de rutina anilor petrecuţi între sticle şi piloni alcoolizaţi, care activa în regim de autopilot cu stări de spirit balansînd între indiferenţă, apatie, exasperare şi artificială bunăvoinţă și deservind clienţii în mare parte fără să-i privească, orientîndu-se după voci ce răsunau în doar două tonalităţi: expresive sau încîlcite. De obicei, frazele cheie erau: adu înc-o halbă! Trei cinzeacuri! O porţie de pepenaşi! ş.a.m.d. În faţa ei, într-un aranjament neinspirat erau farfuriile cu zacuscă: tartine cu salam feliat milimetric, murături, capelin prăjit şi cîteva pîrjoale suspecte. Deasupra era atîrnată o placă de carton cu inscripţia: ţigări nu avem. Fumul de ţigară în combinaţie cu duhoarea a celor cîtorva zeci de oameni alcătuia atmosfera ideală de bodegă. Un grup de patru persoane desprinse din două generaţii tocmai intraseră agitaţi îndreptîndu-se spre barman. Ce vom lua? întreabă unul din cei tineri mototolind între degete o bancnotă de cincizeci de lei. Am început cu vinu, hai să nu amestecăm, răspunde cel mai copt. Femeia îi privi pe cei doi tineri cu o oarecare nedumerire. Nu se încadrau în peisajul bodegii. De care vin? răsună următoarea întrebare. Muscat, de ăla, telebencic, o sticlă daţi-ne. Femeia întinse sticla, aruncînd o privire dojenitoare tinerilor. Luăm ceva la vin? întrebă celălalt şi cu toţii se apucară de studiat farfuriile din faţă. O porţie de tiulikă ne-ajunge, urmă răspunsul şi mîna se întinse spre porţia de capelin. Luînd comanda, cei patru: Ochelaristul, Pletosul, Căruntul şi Ştirbul se îndreptară spre masa liberă din colţ, o masă slinoasă, presurată cu resturi de pesmeţi şi scrum de ţigară. Cu paharele pline, pachetele pe masă, două de Lucky Strike şi două de Ritm, frecîndu-şi mulţumiţi mîinele în stil plahotniucesc, ciocniră în cinstea terminării a unei alte zile de muncă de rutină. Tematicile clasice ale conversaţiilor de bodegă începură. Dialogurile neinspirate nu se evidenţiau cu nimic în gama şablonată a tuturor meselor – tribune conectate pe aceeaşi undă pînă cînd Ochelaristul, treptat, schimbă direcţia discuţiei spre tematica social-politică. Lumina slabă din încăpere aşternea pe chipurile lor o nuanţă tainică, evidenţiindu-i printre toţi ceilalţi care nu reprezentau decît o decoraţie al acestei bodegi. Se ivi parcă o rază de inteligenţă în acest decor. La masa vecină, singur, se afla un bătrîn sprijinit într-un baston, învineţit la faţă, cu ochi împăienjeniţi privind jalnic la paharul demult golit. Aburit de alcool, dar totuşi cu mintea parţial trează, desluşi cîteva frînturi esenţiale din discuţia celor patru. Cuvintele cheie ca Plaha, Filip, platforma, Cheianu, miliard, proteste, barsetka, Ţuţu, Che Guevarra pentru prima oară în toţi aceşti ani petrecuţi în acelaşi decor, parcă la infinit, i-au trezit sentimentul unui deja vu, de parcă cîndva demult fusese martor al acestei scene. Cîndva demult avusese loc această scenă. Ar fi vrut să se apropie de ei, era atît de mare dorinţa ce tot creştea cu fiecare frîntură de frază desluşită, dar era într-atît de ameţit şi slăbit încît nu se putea scula şi deci nu-i rămînea nimic altceva decît să-şi ciulească urechea spre fiecare cuvînt rostit încercînd să le aranjeze într-un lanţ cît de cît logic. Lucru complicat, avînd de furcă cu boxele gălăgioase emiţînd sunete degradante de genul: a ia tebe ne dam-dam-dam, ia ne dam-dam-dam… Ochelaristul tocmai începuse un discurs ce ţinea de atitudinea sa faţă de impactul presupus al unei eventuale revoluţii. A venit timpul, fraţilor, declamă el solemn, destul cît am răbdat. Oare ei chiar nu se gîndesc la riscul sporirii conflictului? Ar fi trebuit să cedeze presiunilor, să nu le ignore, e de-ajuns cît ne-au subjugat. S-au infiltrat în fiecare microsistem şi iată, totul e putred. Ne-am lăsat amăgiţi a cîta oară, ca nişte ţîncani, lasă, poate o să treacă, vor face ceva, dar nu se vede, nu se simte nimic! E din ce în ce mai greu! Suntem oameni mici, intervine Căruntu, şi nouă nu ne aparţin deciziile. Eşti tînăr, agitat, dar nu uita de 7 aprilie. Da, suntem oameni mici atîta timp cît suntem aparte unul de celălalt, ei doar pe asta şi se bazează, pe inacţiunea noastră, pe lipsa de unitate mult mai accentuată, frica de implicare şi chiar, aş spune, pe indiferenţa noastră. Suntem parcă dresaţi de a înghiţi fiecare gafă a lor, nu cedă Ochelaristul. În mine totul fierbe cînd mă gîndesc la cîţi imbecili sunt acolo, deţin funcţii pe care nicidecum nu le merită, iar noi, scuipaţi şi umiliţi, păşim în acelaşi cerc închis, orbecăind prin întuneric şi deşi este uşa spre ieşire, noi nicidecum nu o putem găsi. Pînă şi biserica le cîntă-n strună! E totul politizat, totul se bazează pe linii partinice. Hai, mai toarnă un pahar că stau ca pe ace! Ştirbul tocmai aduse a doua sticlă. Nouă ne trebuie unul ca Lukaşenko şi va fi regulă-n ţară, spune el calm, umplînd paharele. Pletosul mişcă afirmativ din cap, adăugînd: la ce bun tot frecaţi capu, voi singuri ia-ţi ales! Aţi vrut Europa, n-avă, Europa, na! Da tu pe cine ai ales, veneticule? Pe socialişti, aşa-i! Pizdos vot ai mai dat! Crezi că ei sunt mai curaţi ca ceilalţi? urlă Căruntul. Uăi, nu vă sfădiţi, intervine Ştirbul cu aere de mare filozof, precizînd: de fapt ei toţi sunt nişte pidari. Stînga, dreapta-i tot un drac. Curcanii ăia din platformă crezi că-s mai breji? Oameni de-a lui Ţopa, na… Ai dreptate, replică Ochelaristul, există riscul de a înlocui actorii cu actori din acelaşi aluat. Cam e suspectă ascensiunea lor şi totodată ritmul aş spune cam lent de acţiune. Prea multe ocazii ratează în favoarea lui Plaha. E nevoie de paşi concreţi şi activi fără prea multă diplomaţie. Faptul constituirii ei ca partid parcă mă irită, acelaşi scenariu – congres extraordinar de constituire, preşedinte, vicepreşedinte, iarăşi funcţii de căcat, aluzii birocratice, îmi aminteşte de partidul în care cîndva activam. Ceea ce s-a întîmplat ieri, acea altercaţie, pumnul la ceafa unionistului, îmbrînceala firavă a celorlalţi nu e decît un scîntei fără rost ce ia adăugat încă un as în mîneca lui Plaha, dar, necătînd la cele spuse, totuşi nu avem altă alternativă afară de ei. Vezi să nu fie ca-n cazul Roşca, atenţionează Pletosul. Aici de nimic nu poţi fi sigur, aşa că mai bine păstrezi neutralitatea, cum va fi aşa va fi, pe un ton înţelept concluzionă Căruntul, lasă de-amu guvernu ista aşa cum este, poate s-au trezit şi vor face ceva, iată, am auzit că ieftinesc gazul, benzina. Praf în ochi! zîmbi cu amărăciune Ochelaristul golind paharul. Îşi aprinse o ţigară lăsîndu-se pradă tăcerii şi discuţia alunecă spre tematicile banale precedente legate de activitatea lor de zi cu zi. Nu se implica, privea în gol cînd, brusc, se intersectă cu privirea stridentă a bătrînului de la masa vecină. Ambii în această clipă intimă tresăriră de parcă, cunoscuţi cîndva demult, apoi despărţiţi, iată că se regăsesc peste mulţi, mulţi ani. E rîndul tău! îl trezi din nedumerire Pletosul. Vraja acelei priviri repede se risipi, el se ridică de la masă şi plecă după următoarea sticlă. Totuşi, imaginea acelui bătrîn i se întipări în minte. Acea privire stranie parcă voia ceva să-i spună, dar nu a depus nici un efort de a încerca să înţeleagă mesajul. Era ceva la mijloc care-l puse pe dubii, dar suspiciunea repede se risipi. De fapt, imaginea bătrînului încă de la început, de cînd se aşezară la masă, ia creat o atitudine de dispreţ şi dezgust. Iată, un exemplar standard din rîndul lepădăturilor societăţii. Ce griji are el? Doar să aibă ceva carboave pe care să le bea şi nimic mai mult. Şi cîţi sunt ca el! Iată, un fragment din mozaica tragediei societăţii noastre. Cum priveşte la paharul gol, pare-se i s-au terminat banii, dar nu s-ar da în lături să mai bea. Dacă ea s-ar fi apropiat precis ar cere în datorie. Iată cîteva încercări eşuate de a se ridica de la masă, dar parcă e lipit de scaun. Cît e de scîrbos acest chip vînăt, pleşuv, ambalat în nişte vechituri zoioase, tremurînd ca un bolnav de Parkinson. Poate să-i torn din sticla noastră un pahar, să nu stea aşa amărît şi jalnic. Era captivat de acest gest mărinimos şi se gîndi să-l pună-n aplicare. Dar acest gest, doar în aparenţă mărinimos, nicidecum nu era în scopul evidenţierii personalităţii sale, era doar o batjocură sub masca mărinimiei orientată spre o anumită doză de divertisment. Era cam pe aceeaşi undă ca actul de binefacere intens afişat al unui politician în perioada electorală. E totul de ochii lumii, ia-i turnat în pahar, mare filantrop al bodegilor, te simţi în centrul atenţiei, în schimb nici o urmă de recunoştinţă, de parcă totul e în limita normalităţii, ochii împăienjeniţi ai bătrînului te privesc cu milă şi starea ta de spirit aprinsă se întoarce la treapta iniţială. La ce bun? urmează reproşul din partea celor trei. Şi-a ridicat umerii în semn de meteahnă al acestei acţiuni ieftine, simţindu-se oarecum intimidat. Conversaţia lor şablonată nicidecum nu-l lăsa să intervină, dar nici nu-l atrăgea participarea, alunecînd din nou spre tăcere, cu o mină pasivă, pe furiş aruncînd priviri spre masa vecină. Bătrînul nu se atinse de pahar. Lumina din încăpere devenea tot mai palidă, chipurile celor din jur tot mai şterse, totul parcă se cufunda într-o tăcere tainică, înspăimîntătoare. Simţea că trecuse de normă, însă spiritul autocritic îi menţinea mintea trează şi iată, îşi aude vocea din interior concentrată într-o polemică atît de pesimistă. Cine eşti tu? Un mare revoluţionar inspirat de Che Guevarra? Eşti gata să-ţi iei avînt, a cîta oară deja, ca apoi să mormăi cu jumătate de gură că iarăşi am fost minţiţi. Pînă la urmă care era intriga? Tot sperai să te ridici fără pupincurism evidenţiat, doar aşa, superficial, pentru a-ţi menţine cît de cît curat orgoliul, dar rămîneai tot pe loc, îmbătat de speranţe naive, hai să mai încercăm odată, şi iată tabloul din trecut: te vezi dintr-o parte lîngă panouri electorale cu clei PVA şi postere aşteptînd clipa mai repede să-ţi primeşti cei 80 de lei, să ai cu ce ieşi la o bere. Mitinguri de căcat la care erai prezent, agitat fluturînd steagul european, gîndindu-te la cei o sută de lei, urlînd acele slogane rimate ieftin. Ăsta-i patriotismul? Deplasările activiste în stil iehovist la locuinţele alegătorilor în goana după eventuale voturi, ridicînd în slăvi platforma partidului… Pînă la urmă ajungi la concluzia de şablon că toţi sunt nişte pidari, însă pe tine în care categorie te plasezi? Umbrele din trecut se şterg, dispar, dar ecoul lor rămîne. Ai scuză că eşti din pătura joasă, te ascunzi sub masca naivităţii, am crezut în ei – te dezvinovăţeşti, totodată rămas încă fascinat de costumele lor, gesturile mărinimoase, organizarea meselor copioase, maşinile de lux în ansamblu toate fiind parte a unui plan ticluit amănunţit, ţinînd cont de fiecare, chiar şi de cel mai neînsemnat detaliu. Cît de des îţi frecai mîinele în stil plahotniucesc? Inconştient te visezi în rîndul lor. Cu ce eşti mai bun ca acest bătrîn? Nu tot reprezinţi un segment din rîndul lepădăturilor societăţii? Un segment mult mai grav, aflat cu cîteva trepte mai sus faţă de celelalte, în speranţa de a urca prima treaptă a următorului nivel ce duce spre ierarhia lor, aşa zişilor pidari. Nu la asta aspirai? Şi sunteţi în număr mare, extrem de mare. Toţi aşteptaţi funcţii, iar cum le primiţi gata, uitaţi de toate polemicile spuse anterior, nu rămîne nici urmă din avîntul iniţial. Aveţi ceva surplus în buzunare aşa că nu vă mai agitaţi. Şi la cît de aprig îi judecai pe ei, ajungi la fel ca ei şi sistemul rămîne acelaşi. Cerc închis. Suntem toţi afectaţi de flagelul egoismului, uneori fără să ne dăm seama, chiar şi cu devieri de fals altruism care nu e decît o alternativă pentru a ne uşura cît de cît stările conştiinţei, care ar fi vrut să se trezească, dar… Încă nu am atins momentul mîntuirii atîta timp cît majoritatea stau pe aceeaşi linie, lipsiţi de propriile păreri, de fapt, ei le au, ele sunt, doar că nu conştientizează faptul că toate au fost, sunt şi vor fi dirijate după Scenariul Suprem. Nimeni şi nimic nu poate fi totalmente sincer avînd voinţa limitată. Priveşte-te! Aruncă o privire spre geamul întunecat în care-şi prinse jumătate din chipul său în proces de reuniune mistică cu cea a bătrînului, formînd un tot întreg. Cu ce eşti mai bun ca ei? Repulsia faţă de propria persoană deveni atît de puternică încît începu să tremure. Privirea i se aţinti asupra paharului plin, îi era sete. Deşi era frig, picături de sudoare curgeau şiroaie pe fruntea sa obosită de riduri. Era supraomenesc efortul de a ridica paharul, dar totuşi reuşi. Stropi semnificativi se prelingeau pe degetele sale înnegrite. Îşi dădea prea bine seama de inutilitatea manevrei începute, dar rămînea acea speranţă daunistă că poate-poate va reuşi. Un nou acces de convulsii îl dezechilibră. Mai întîi căzuse bastonul, după care paharul urmat de trupul său slăbănog, ajuns întins pe spate. Auzi paşii ameninţători ai femeii îndreptîndu-se spre el. Of, of, of ce m-am zaebit de tine! Chiar nu ştii cînd să te opreşti? În fiecare seară la fel! Iată aici îmi stai, bîdlo! Ajutată de servitoare îl ridică aşezîndu-l la loc. Acelaşi bătrîn sprijinit în baston, acelaşi pahar gol, scăpat ca prin minune fără a deveni ţăndări în urma căderii. Aceeaşi privire împăienjenită în direcţia mesei vecine la care nu mai era nimeni. Două pachete goale de Lucky, două de Ritm, patru sticle golite, resturi de pesmeţi, scrumiera plină, cerc închis, o nouă rotaţie…

Textul de mai sus reprezintă un fragment din romanul în lucru „Improvizații sociale absurde” scris de Alexandru Costin.

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE