READING

Alexandru Costin: „Improvizații sociale absurde”...

Alexandru Costin: „Improvizații sociale absurde”

…Şi parcă mi-au crescut aripi. Au apărut nişte bani şi primul gînd a fost să o sun ca să stabilim o întîlnire. Era o oarecare stare de suspans cînd totodată te aştepţi la un eventual refuz care necesită anumite argumente de convingere în mare majoritate a cazurilor pasive şi deci, inutile. Mi-a înaintat condiţii – nu mai tîrziu de ora nouă, căci e obosită, avusese parte de o zi grea… Speram să fim doar în doi, să-mi continui rolul de confident, acel ascultător fidel, cel puţin aparent, al tuturor problemelor ei care de obicei planau doar în jurul serviciului, să am parte de acele momente ideale în care timiditatea e camuflată. Proiectam deja decorul de pădure în timp ce mă aflam în rutieră, iritat de faptul că şoferul nu accelerează, și de aranjamentul eventualei discuţii. Proiectări atît de naive şi adolescentine. Eram parcă în atmosfera iluziei timpului pierdut, eram deja în trecut, atît de departe de aşa numita realitate. Chipurile celor din jur erau ca prin ceaţă, şterse, lipsite de emoţii, obişnuite decoruri din peisajul de crowd scene în care rolurile principale ne aparţin doar nouă. Ajuns la destinaţie îi culeg numărul tipărit adînc în memorie, indiferent de repetatele situaţii cînd îl ştergi din lista de contacte, dar aceste cifre rămîn oricum undeva acolo, dîndu-şi de ştire, de cele mai multe ori, în cele mai nepotrivite momente. Să ne întîlnim în faţa şcolii, a stabilit ea şi am înţeles că păşesc spre încă un moment nepotrivit. Entuziasmul meu se evapora treptat, cedînd locul aceleiaşi banale melancolii, dar totuşi am hotărît să păşesc în întîmpinarea scenei cu o singură piesă în repertoriu. Erau prezenţi ei, cîţiva prieteni din anturajul comun, cei copţi şi cu copilaşi. Acelaşi decor: cîteva jucării, o ţîţă-două de bere, stăm aşezaţi pe bordură şi fumăm. Mă gîndesc că nicidecum nu mă încadrez în acest decor familial, mă simt stîngaci lîngă aceşti copilaşi, ei aşteaptă să mă joc cu ei, dar eu mă ţin la distanţă şi cît mai delicat încerc să evit apropierea lor. Sînt lîngă ei, dar totodată departe de ei. Conversaţiile planează pe tematici atît de artificiale, mecanice, îmbibate intens de rutină şi dialogurile merg parcă într-un cerc închis, la fel ca şi ieri, şi alaltăieri, şi vara trecută. Serialul despre Suleiman, impresii exaltate pasate între ele, coji de răsărită… De aici şi senzaţia de parcă eşti blocat în timp. Din interior încep să desluşesc ecoul timpului pierdut aiurea. Concluziile pesimiste merg în lanţ, ţigările se duc în intervale minime, sentimentul de înstrăinare îşi ia avînt cu fiecare clipă. Aveam ca rezervă cîteva manevre de a-i părăsi. Manevre simple, primitive, cea mai populară fiind aia cînd te duci mai într-o parte şi brusc lansezi impresia precum că îţi sună telefonul, vorbeşti cu Casper şi afişînd o mină gravă cu cîteva stigmate de păreri de rău spui că trebuie să pleci urgent. A cîta oară îmi dau seama că şi acel moment legat de apariţia banilor – moment lunar în veşnic acord bugetar calendaristic, a trezit acelaşi impuls de activare a dorinţelor care de fapt sunt programate. Tot păşesc pe acelaşi traseu fără nicio deviere. Să ajung oare la clipa cînd nu voi conştientiza în care timp mă aflu? Senzaţie atît de des atinsă. Sunt înconjurat de prieteni de-o viaţă, dar a cîta oară îmi dau seama că totuşi e aceeaşi singurătate. Ea e lîngă mine, dar nici nu s-au întîlnit privirile, iar discuţia despre picantele momente din acel serial şi mai mult mă rătăceşte în timp. Anii nouăzeci, cota maximă a serialelor mexicane şi braziliene, secvenţe din copilărie, cei apropiaţi în comportament agitat în fiecare seară, au nu cumva să rateze un nou episod, atmosfera rurală, la cîteva gospodării o antenă care prinde postul necesar şi deci toată mahalaua se adună într-o cămeruţă… Cu toţii păşim în cerc închis. Cîtuşi de puţin se schimbă decorul, dar scenariul rămîne acelaşi. Aripile au dispărut definitiv şi intervine dorinţa arzătoare de a-l suna pe Casper. Ceva iarăşi mă sustrage. Bilanţul participării e de cîteva fraze scurte, şablonate. Din cînd în cînd mai schimbăm o vorbă care nicidecum nu se va întipări în memorie, pur şi simplu vor rămîne ecouri dintr-o altă nedeterminată rotaţie. Nici măcar nu s-au intersectat cu unda ei. Cele cîteva fraze. În acest caz veşnic mă salvează zîmbetul amar, aşa a fost să fie, lăsăm pe altă dată. Amînările sunt dese şi constante, scuza e aceeaşi, nu sunt dramaturgul care să schimbe piesa.  Copilaşii sunt pe unda lor, iar părinţii nu reprezintă decît un fel de gardieni, urmărindu-i ocazional cu privirea, apatică, pasivă, aşa cum ar trebui să fie atunci cînd scopul primordial al ieşirilor e concentrat în cele cîteva pahare de bere, iar atribuţia dată fiind mai mult exercitată de către ele, în strictul spirit tradiţional.  Cînd te gîndeşti că de fapt rolul de părinte e doar atribuit şi nu dorit, împinge mai cu spor în întuneric întregul decor. Mă gîndesc la cele cîteva suflete plăpînde şi la imensitatea acestui cerc care ne ia pe toţi în vîltoarea sa absurdă în care mereu mai rămîne loc pentru cineva şi ajung la concluzia inutilităţii instituţiei familiei. Arunc o privire pe furiş spre ea, accentuîndu-mi rolul omului invizibil. Nici nu mai are rost să urmez manevra cu Casper fix în fix. E de-ajuns doar finalitatea. Această imbecilă durere cauzată de aceeaşi indiferenţă cronică îmi îndreaptă paşii spre… Trec pragul, iau sticla, arunc banii pe masă, îmi aprind o ţigară şi cinzeacul se revarsă zguduindu-mă plăcut. Se apropie Spartak. Totul e atît de previzibil, nici nu mai ştiu a cîta oară traversez aceeaşi perioadă. Fiecare interpretează scenele în dependenţă de nivelul inteligenţei sale, iar originalitatea mea pare-se constă în faptul că rămîn ăla blocat în timp, ăla care nu urmează scenariul. Asta aş vrea să cred, dar poate nu e decît o iluzie la fel ca majoritatea fragmentelor percepute. Spartak îşi împinge paharul gol. Noroc, bratan! Cum la tine? Dăi cu cinzeacu, iarăşi ea… Auzi, n-ai un paltos, arde pizdeţ, aici aşa o combinaţie că numaidecît trebuie să iasă ceva… Spartak dispare din peisaj şi sticla e pe terminate. Imaginile parţial se şterg, siluetele se transferă în regimul lent şi parcă şi minutele picură încet ca picăturile din robinet în intervale lungi. O izbitoare asociaţie cu bodega de pe strada Gagarin, de parcă m-am teleportat la Gara Feroviară. Echilibrul trece în regimul marinar. Cîteva suflete însetate se perindă de jur împrejur, dar odată ce fusese Spartak nu îndrăzneşte nici unul să se aşeze la masa mea. Un fel de etică de bodegă. Privesc la sticlă, rămase cam de două pahare. Deja păşim spre regimul marinarului beat. Cele cîteva sute de metri pînă la pat vor fi parcurse în senzaţia kilometrajului. Paşi împleticiţi, traiectorie zig-zag, străzi aproape pustii, siluete în aburi de alcool, cineva cîntă la chitară motive ruseşti, e acelaşi tablou, dar cu mici divergenţe, în buzunare doar cîteva bancnote în perspectivă ajungînd doar pentru stricte cheltuieli pînă la data limită. Cel puţin la un anumit nivel mă controlez doar că starea de pohuism îmbracă veşmîntul cancerogen. Mi s-a întipărit ultimul pahar. În licoarea străvezie se întrezăreau cîteva secvenţe neesenţiale, acea privire aparent tristă, dar de fapt inertă, care mereu te cheamă în amalgamul de situaţii toate făcînd parte din capitolele trecute. Mă întorc la şcoală şi caut măcar cîteva momente, cîteva clipe pe care nu le-am prins la timpul potrivit, îmi dau seama că e un proces zadarnic, dar necesar pentru a grăbi distanţa. Într-un final încerc să mă mint că totuşi a fost o privire şi încep să mă agăţ disperat de ea, în speranţa aşteptării următorului act, indiferent de locul scenei din această mică fărîmitură de timp care pentru fiecare din noi ar reprezenta o imensitate. Iată că se schiţează următorul zîmbet amar cauzat de astă dată de regretul păşirii pragului. Banii, sticla, Spartak au prelungit cu cîteva zile intervalul următoarei vechi întîlniri…

Textul de mai sus reprezintă un fragment din romanul în lucru „Improvizații sociale absurde” scris de Alexandru Costin.

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE