READING

De ce scriitorii români nu reușesc să-și câștige e...

De ce scriitorii români nu reușesc să-și câștige existența din cărți

Am auzit de la mai mulți scriitori din Basarabia și în repetate rânduri că și-ar dori să trăiască doar din scris. Mă refer aici nu la meseriile tangențiale, ci la poeme și nuvele. Dar piața noastră  editorială, din păcate, nu prea îți oferă șansa să-ți câștigi existența din cărți. Dar avem și excepții. Mici, dar excepții. Iar în occident mulți devin, dacă nu chiar majoritatea, scriitori cu normă întreagă. I-am întrebat despre background-ul acestei probleme pe câțiva autori de la noi, în parte care sunt, în opinia lor, motivele pentru care scriitorii de aici nu reușeșc să câștige bani din cărți, dar și despre cum ar modifica aceștia piața locală de carte, dacă ar avea un buget.

Iată ce mi-au răspuns aceștia:

Dumitru Crudu:

Autorul cărților „Falsul Dimitrie”, „Salvați Bostonul ”, „Măcel în Georgia”, „Oameni din Chișinău”, „Un american la Chișinău”, „Salutări lui Troțki”, etc.

 PC: Facebook/Dumitru Crudu

Experiența pe care o am eu în prezent este fericită. Eu scriu proze de mici dimensiuni – povestiri – pentru un sait din Moldova și primesc bani pentru asta. De vreo trei-patru ani. Scriu zilnic. Prozele mele apar de patru ori pe săptămână, ceea ce înseamnă că trăiesc într-un fel din literatură. De pe urma prozelor pe care le public zilnic. Din cărți? Da, din cărți, nu. Dar știu și scriitori români care trăiesc și din cărți. Deci se poate.

Pieței noastre îi lipsește cititorii și cumpărătorii de carte. Aș face tot ce aș putea să ieftinesc cărțile ca să aibă acces cât mai multă lume săracă la ele.

Moni Stănilă

Autoarea cărților „postoi parovoz. confesiunile dogmatistei”, „Sagarmatha”, „Colonia fabricii”

 PC: Facebook/Moni Stănilă

Multe îl împiedică. Premiile nu au consistența celor din Vest, drepturile de autor sunt mici, tirajele și mai mici. Nu e cum. Știu un singur scriitor român care trăiește doar din scris. Nu e greu de ghicit. Până la urmă nu e o tragedie, dar e important să nu ne ocupe tot timpul.

Dacă aș avea bani, mi-aș deschide o editură de poezie. O editură de poezie în Moldova. Una angajată. Nu mare. Câteva cărți pe an, dar toate la mustață.

Vitalie Vovc:

Autorul romanului „Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole”

 PC: Facebook/Vitalie Vovc

A scrie carte și a vinde carte sunt două meserii total diferite. Rari sunt acei care știu să le facă pe ambele. Dar, chiar și din acei care știu, puțini pot consacra suficient timp pentru ambele. Căci, precum orice meserie, a vinde carte necesită timp și… aceiași bani, la o adică, o investiție minimă în comunicare, marketing, relații publice, ș.a.m.d. Oricât de paradoxal nu ar părea, dar a scrie o carte e relativ ușor: ești față-n față cu pagina și o umpli după cum îți este harul. Mai departe lucrurile se complică: Cum găsești un editor serios și reputat? Este editorul și un bun comerciant? Care sunt canalele sale de distribuție? Cum faci ca să ajungă cartea pe masa criticilor și cronicarilor literari? Și tot așa înainte… Fiecare verigă din acest lanț e importantă și cartea poate fi „ratată” ca produs din cauza lipsei doar a uneia… Apar o sumedenie de „complicaţii” înainte ca o carte să devină și un produs de succes pe care mulți din autori nu sunt capabili să le depășească. Și peste toate astea ar trebui să ținem cont și de faptul că piața de carte românească nu e chiar într-atât de mare… Iar carte se scrie multă și chiar carte foarte bună, aș zice eu. Avem deci o piață relativ mică, foarte concurențială, în multe aspecte imatură, în care autorii nu pornesc (prin definiție) cu arme și competențe egale… Respectiv, o carte despre care se vorbește mult și care se vinde bine nu este neapărat una din cele mai bune și viceversa… Dar oricum, succesul comercial e una, iar literatura e altceva. Şi unicul arbitru aici e timpul. Bineînţeles, orice autor îşi doreşte şi una, şi alta. Iar noi ar trebui să ne bucurăm când se întâmplă!

Eu aș investi masiv în educarea consumatorului. Nu știu cum anume, dar aș încerca din răsputeri să readuc cartea în casele oamenilor și nu doar pe post de bibelou. Dragostea pentru lectură trebuie educată din fragedă copilărie. De aici pornește totul. Și dacă se face asta, se vor rezolva și multe alte probleme, nu doar dezvoltarea pieței de carte. Un popor care citește mult întotdeauna va avea viitor.

Iulian Ciocan

Autorul romanelor „Înainte să moară Brejnev”, „Tărâmul lui Saşa Kozak”, „Iar dimineața vor veni rușii”

 PC: Facebook/Iulian Ciocan

Cea mai mare problemă este că piaţa beletristicii e un tiny market. În România şi Moldova se citeşte mult mai puţin decît în Ungaria sau Cehia. Avem deci o piaţă de beletristică mică. Mult mai mare e, de pildă, cea a literaturii pentru copii. Sau cea a paraliteraturii. Nu toţi scriitorii adevăraţi vor însă să coboare la nivelul lui Cipileaga şi al altor făcători de literatură facilă. Mai există însă şi problema promovării. Deseori o carte bună e trecută cu vederea pentru că nu beneficiază de suportul informaţional de care se bucură o vedetă recentă sau un blogger gălăgios. În sfîrşit, ceea ce îi împiedică pe literaţii noştri să cîştige bani din scris este simplul fapt că deseori nu scriu bine, nu scriu interesant, că nu pot plămădi o poveste curioasă.

Aş face o editură şi aş publica numai literatură de calitate. Şi aş investi bani în promovarea literaturii de calitate. Cartea bună trebuie să fie la fel de vizibilă ca Viagra sau ca electrocasnicele şi gadgeturile recente!

Igor Guzun:

Co-autorul cărții „La Blog” și autorul cărții „Vinil”

 PC: VIP Magazin

Uite că în privința asta, la vârsta de acum, nu am certitudini, poate doar niște bănuieli. Și ce minunat ar fi să ne întâlnim cu întrebările din acest interviu mult mai târziu, la 89, când voi avea, cu ajutorul Domnului, mai multe răspunsuri!

Până atunci însă oare ce-ar fi, Doina, să răspund la fiecare întrebare cu câte un titlu de carte? „Întrebările sunt, de fapt, răspunsuri” de Allan Pease.

Nu e nici bine și nici rău pentru un scriitor să facă alte munci decât scrisul dacă asta îl ajută. Și la fel nu e nimic condamnabil că un autor vrea și reușește să se dedice exclusiv scrisului. Iar răspunsul la întrebarea cu încurcatul am putea să-l căutăm și în faptul că acum suntem o țară mică, că în sate și orașe consumul de cărți este cu mult sub alte consumuri, că una-alta și așa mai departe.

Și să mă scuze profesoara mea de muzică din școală, dar nu mi-a plăcut să cânt în cor nici atunci, nici mai cu seamă acum ca să mă alătur corului care cântă armonios că nu avem, că ne încurcă etc.

Prefer să-mi caut de treabă pe drumul meu și văd că sunt atâția și atâția colegi și prieteni care fac asta când este vorba despre literatură.

Dacă am câștigat, dacă am reușit ceva până acum – și aici încă e un semn de întrebare, asta se datorează în mare parte scrisului. Poate că nu-i de ajuns. Dar un cântec de Florian Pitiș, inspirat de cel mai recent laureat Nobel pentru Literatură, Bob Dylan, ne asigură că „Sfârșitul nu-i aici”.

Maria Pilchin:

Autoarea cărților de critică literară „Praguri critice” și „De mână cu marele Joker. Eseuri literare”, dar și a volumului „Poeme pentru Ivan Gogh

 PC: Facebook/Maria Pilchin

Dacă am tot insistat pe democraţie şi liberalism, de ce ne-am plânge? Este vorba despre o piaţă liberă, în care cartea se vinde în dependenţă de conjunctura pieţei, de editură şi de autor. Asta dacă e să las pe economista din mine să vorbească. Scriitoarea va zice că, dacă am scrie foarte bine, atunci am vinde, s-ar năpusti asupra noastră traducătorii lumii şi am vinde. Aşa însă suntem o literatură tânără, cu o piaţă mică şi cu multe de făcut încă în domeniul literar. Avem înspre ce creşte. A cam venit timpul să scriem altfel, să propunem lumii o formulă specifică. Or, noi încă mai ardem etape sau vrem să demonstrăm că am făcut ceva înaintea altora, dar nu s-a ştiut.

La noi lipsesc conceptele aplicate în domeniul cultural. Noi, culturalii, ne-am împărţit în două tabere. Pe de o parte, sunt cei care fac ceva, cumva, pe de altă parte, cei, care pretind că ştiu cum trebuie de făcut, că nu e bine aşa cum fac primii, dar ultimii nu fac nici atât. Nu avem o idee naţională, un concept de ţară, de unde vreţi idei de dezvoltare a unei pieţe locale? Dacă locul (pe care noi îl numim ţară) este aproape o utopie?! Suntem o piaţă haotică, ca în bancul „deam cum ţi-a fi norocul”…

MPC: www.susanmeslerevanswrites.com

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE