READING

Doina Fikman: „hronicul unui muribund”

Doina Fikman: „hronicul unui muribund”

Un miros fetid de clor îi zgândări mucoasa nasului. Își fremătă nările și inhală aerul pe gură. Simți o durere acută în piept. O muscă tocmai îi ateriză pe frunte. El era mai inert decât mărul cel care stătea alături de câteva zile. Mâna dreaptă îi era imobilizată, dar își forță stânga ca să oprească invazia zburătoarei pe teritoriul care nu arborase niciodată vreun steag alb sau nu și-a deschis hotarele pentru turiști. Deschise ochii cu precauție până salonul cu pereți albi, bolnăvicioși a căpătat contururi clare. Se forță să nu vomite. Lumina era prea puternică. Închise ochii. În întunericul retinei pulsau fulgerări lăptoase și avea impresia că i se scurg pe sub gene. Musca se încăpățâna să revină. Altădată ar fi vânat-o până i-ar fi văzut trupul schilod și aripile frânte în palme, dar acum se mulțumi să-și încrețească fața, sperând că străina va zbura pe vecinul său care tocmai se trezise din cauza unei tuse convulsive.

Încercă să-și amintească cum ajunsese acolo. Nimic, cu excepția unei frânturi de discuție cu un vagabond la colț de stradă, cei doi dolari pe care îi lăsase în palma jegoasă a bătrânului și mirosul infect de urină. Acum începea să-i placă clorul. Își controlă repirația și inhală pe nas.

Un icnet de durere i s-a spart în timpane. Vecinul său făcu un efort să se ridice din pat. Îi auzi papucii frecându-se de podea și apoi pașii măsurați până la ușă. Se oprea la intervaluri scurte, tușind, apoi își continuă marea aventură până la toaletă. Se gândi că asta ar putea fi ultima escapadă a unui muribund, ultimul Everest cucerit, ultimul scop măreț al unei vieți nenorocite. Să nu faci pe tine și să nu-i vezi fața infirmierei când îți strânge excrementele. O aluniță cangerigenă apărută pe pielea ei netedă, un fir de păr pe care l-a găsit în sandwich-ul mâncat în grabă la prânz, o graviditate neașteptată, un vecin tembel cu muzica dată la maximum în serile când vrei măcar puțină liniște. Așa arăta el și excrementele lui în ochii infirmierei. Nici nu voia să-și imagineze de câte ori fusese blestemat de ea de când se afla aici. Dar el nici măcar asta nu știa. Câte zile și nopți zăcuse nemișcat în cutia asta imaculată, câte zile și nopți fusese călărit de muscă ori câte zile și nopți durase agonia lui.

O durere ascuțită îi pulsă în cap. Nu se putea ascunde nici măcar în întunericul retinei, în bezna propriei imaginații, într-un vacuum fără gravitație și presiune atmosferică. Îi era sete, se gândi muribundul și se pișă în pat.

Vagabondul căruia îi dăduse cei doi dolari era uscățiv și ars de soare. Dormea pe o bucată de mucava în care a fost cândva împachetat un frigider. Purta o căciulă, dar nu avea încălțăminte. Pe o pancartă a scris cu litere răzlețe că toți urmează să murim degrabă. Spune-i asta infirmierei mele, gândi muribundul.

Vecinul de salon tocmai s-a întors. Aceeași pași măsurați l-au dus până la fereastră. A tras draperiile și s-a întors în pat. Îngăimă ceva supărat, tuși și apoi se făcu liniște. Muribundul deschise ochii cu aceeași precauție ca de la început. Lumina difuză nu-l durea. Se uită pe masa de alături. Un măr aproape stricat, un trandafir cu trei petale și o felicitare pe care scria mărunt că toate relele vor trece și toți îl așteaptă acasă. Spune-i asta vagabondului, gândi muribundul.

Vagabondul nu cerșea, asta își aducea aminte perfect. Nu avea nici măcar o cutie improvizată pentru colectarea banilor. L-a privit indiferent pe muribund de parcă ar fi văzut prin el, apoi schiță un zâmbet de du-te naibii. Tu ai să mori, el va muri și ea! Toți vom muri! Muribundul i-a lăsat banii și în clipa când vru să treacă strada, vagabondul îi urlă: De prostie! Apoi urmă o lumină puternică și salonul cu miros de clor.

Auzi șoapte pe coridor și închise ochii. Cineva intră în salon și se opri între cele două paturi. Mirosul de clor fu acum dizolvat de un miros de parfum dulce. Muribundul își reținu al doilea val de vomă. Femeia îi schimbă oala și-i controlă perfuzia, apoi ieși.

Vagabondul avea o barbă încâlcită și muribundul putea chiar să jure că văzu câțiva păduchi săltând pe el. Se scărpină la ceafă și-l privi în ochii de un albastru azuriu care străluceau nefiresc în lumina zilei. Vagabondul avea ochii lui. Manualul de utilizare a frigiderului pe mucavaua căreia dormea vagabondul era întocmai ca și cel pe care îl cumpărase anul trecut. Literele răzlețe de pe pancartă semănau cu cele de pe felicitarea din salon. Îl privi mai atent. Vagabondul nu mișca. Îl apucă de haina găurită și-l agită. Capul îi căzu fără vlagă pe umeri. Îl agită și mai tare. Vagabondul căzu cu fața pe pavaj. Muribundul îl întoarse și se văzu pe sine însuși întins pe un pat dintr-un salon de spital. Avea chipul desfigurat și mâna dreaptă imobilizată de perfuzie. Mirosea a clor și parfum dulce. O muscă tocmai i se așezase pe frunte.

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE