READING

Emilian Galaicu-Păun: „Un debut precoce, în cazul ...

Emilian Galaicu-Păun: „Un debut precoce, în cazul în care e submediocru, te poate scoate din cărţi pe ani de zile”

Sunt oameni, mari povestitori, pe care vrei să-i tot asculți. Emilian Galaicu-Păun este unul dintre ei. Omul care respiră literatură, trăiește literatură și crede-n literatură. Ai să-nțelegi asta din interviul de mai jos.

Mărturisiți, într-un interviu, că ați trecut prin școala sovietică în care literatura era „propagandă pură” și îți tăia pofta de scris și citit. Cum ați reușit să filtrați „propaganda” de literatura „adevărată”? Se-ntâmpla să obțineți cărți pe căi nu tocmai legale?

Emilian GALAICU-PĂUN: Este pur şi simplu uluitor cum literatura predată la şcoală în anii de tristă pomină – şi în special cea contemporană, alias realist-socialistă – nu m-a făcut să-mi întorc faţa de la carte. Căci după „cântăreţii primilor cincinale” (vai! împuşcaţi majoritatea prin ’38, în ciuda devotamentului lor total pentru Cauză!), după „triada” sacrosanctă a „părinţilor fondatori” Emilian Bucov – Andrei Lupan – Bogdan Istru, după artileria grea a scriitorilor-veterani făcând-o pe „komisarii” şi pe timp de pace gen Ion Canna, Petre Cruceniuc, Fiodor Ponomari et ejusdem farinae, generaţia lui Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Liviu Damian, Ion Vatamanu ş.a. abia dacă reuşea să primenească atmosfera, şi asta deoarece şi aceşti autori ai „schimbării la faţă” erau prezenţi în manuale cu texte dacă nu flagrant „ideologice”, cel puţin „patriotice” & cu certe accente pedagogice. Nu-ţi prea venea să le cauţi cărţile, după ce recitai în clasă versurile lor „călduţe”, iar de Vasile Vasilache bunăoară nici pomină în şcoală! Îţi rămânea soluţia literaturii de limbă rusă, c-o fi traduceri, c-o fi literatura rusă propriu-zisă – bibliotecile conţineau, şi conţin în continuare, cărţi în proporţie copleşitoare pre limba lui Puşkin (iar judecând după conţinutul lor, aş zice – în limba lui Lenin). Fiind elev printr-a treia sau a patra, m-am înscris la biblioteca orăşenească pentru copii de pe strada Armenească, citeam în rusă, îmi venea însă greu să-mi aleg cărţile, iar ajutorul bibliotecarei se reducea uneori la recomandarea unor titluri despre „pionierii-eroi” sau despre copilăria lui Volodia Ulianov (de Marietta Şaghinean). Se-ntâmpla să pierd şi o după-amiază întreagă în bibliotecă, iar odată ajuns acasă să-mi arunc o privire pe cartea proaspăt împrumutată şi tot atunci s-o închid, spre a o returna 10 zile mai târziu necitită, ceea ce mă făcea să mă simt vinovat. Nu ţin minte când anume am pus mâna pe romanele lui Alexandre Dumas & ale lui Jules Verne, ştiu doar că abia în vara aceea am simţit ce aventură fascinantă poate deveni cititul! Ceva mai târziu, în clasele mari, „am dat iama” în biblioteca părinţilor, făcând greşeala de a începe cu Fiodor Dostoievski (de ce greşeala? fiindcă după Dosto nu prea îţi vine să-l ceteşti pe alt mare rus, Ivan Turgheniev, şi nici Lev Tolstoi nu ţi se pare cool); totodată mă înscrisesem la o bibliotecă pentru adulţi, „M.V. Lomonosov” de la Botanica, fără să dau pe durata celor câţiva ani în care am frecventat-o săptămâna de nici o carte care să mă marcheze (din vina mea, se-nţelege, căci trebuie să fi existat şi din astea..). Abia intrat la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat „V.I. Lenin” din Chişinău şi obţinând recomandarea de a mă înscrie la Biblioteca Naţională (pe atunci „N.K. Krupskaia”), am pus piciorul pe Tărâmul Făgăduinţei – sala de literatură străină de la etajul trei. Era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteam completa un formular & mă semna cu litere româneşti, şi abia atunci lecturile mele au căpătat un caracter oarecum sistematic – despre autori & titluri în vogă ale literaturii europene & americane aflam din revista „Secolul 20”, apoi le ceream cărţile, bună parte apărute fie în colecţia „Globus”, fie în colecţia „Romanul secolului XX” ale Editurii Univers de la Bucureşti. Probabil listele mele erau prea „decadente” & „existenţialiste”, de vreme ce o bibliotecară mai în vârstă mi-a sugerat, la un moment dat, să cer şi titluri de Louis Aragon, Pablo Neruda, Nâzim Hikmet ş.a. care „dădeau bine” la dosar (sigur, la facultate erau la curent cu lecturile mele, după cum avea să mă conving în câteva rânduri), dar deja începuse perestroika, gheaţa s-a spart, şi deşi nici nu visam să trec peste Cortina de Fier, în ale cetitului se cheamă că tocmai o dădusem la o parte, odată cu Călătorie la capătul nopţii de L.-F. Céline, Străinul lui A. Camus sau Greaţa lui J.-P. Sartre. Şi tot din acea perioadă datează primele frustrări – cerusem Мастер и Маргарита de Bulgakov, mi s-a răspuns că se află într-un fond special, la care eu n-am acces, fiind încă student. În cele din urmă s-a prins cineva să-mi mijlocească întâlnirea cu cartea, atât că trebuia să merg la el acasă pentru a o ceti – ceea ce n-am făcut-o, ca să nu deranjez. Cu asta intrăm în partea finală a întrebării, despre cărţile obţinute „pe căi nu tocmai legale”. Abia la Moscova, fiind doctorand al Institutului de Literatură „M. Gorki” (1986-1989), am pus mâna pe prima carte samizdat – era exemplarul 4 bătut la maşină al Lolitei lui V.V. Nabokov, mi se încredinţase pentru 12 ore, timp în care n-am închis un ochi şi nici n-am prea ieşit din camera mea de cămin. Dincolo de fascinaţia lecturii, eram teribil de mândru că iată fac parte dintr-o reţea, a cititorilor de samizdat (mai restrânsă decât cea a ascultătorilor de Radio Europa Liberă & Vocea Americii) – nu-i cazul să spun ce gust are fructul interzis la puţin trecut de 20 de ani! În aceeaşi perioadă, revistele mari ruseşti, gen „Новый Мир”, „Звезда”, „Нева”, fără a uita de „Инностраная литература”, începeau să-i publice pe unii disidenţi sovietici, dar ce plăcere era să fii cu lecturile cu un pas înaintea acestora! În octombrie 1987, Joseph Brodsky lua Premiul Nobel pentru Literatură – am stat câteva zile „la coadă”, până să ajungă şi la mine dactilograma volumului său Часть речи. Între timp, se arăta în magazinele alimentare faţa urâtă a perestroikăi lui Gorbaciov – rafturi goale, cozi kilometrice la votcă, dar aceste cozi erau parcă mai uşor de suportat când vedeai şi cozile de la chioşcurile de ziare, unde lumea stătea şi câte-o oră-două după „Московские Новости” să zicem. Singura dată când, înainte să primesc un nou titlu samizdat, am fost avertizat că dacă va fi descoperit la mine risc să fac puşcărie (se-nţelegea de la sine că nu trebuie să divulg numele celui care mi l-a pus în mână), se-ntâmpla prin 1988, şi era vorba de 1984 lui Orwell – romanul nu m-a dat peste cap (îl citisem deja pe Céline!), dar de-atunci i-am privit cu alţi ochii pe scriitorii care au fost siliţi, în virtutea unor circumstanţe, să facă mari compromisuri pentru a supravieţui (mai puţin, pe cei care le-au făcut pentru a se pricopsi). Vorba poetului: „în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa”, şi tocmai astfel m-am salvat!   

Ați debutat în 1986 cu placheta „Lumina proprie” despre care spuneți că este un avorton și că vă leagă de ea amintiri nu tocmai plăcute (unele poezii au fost cenzurate, altele mutilate). Cum ați depășit acest moment? Cât de dureros ați simțit „mutilarea” poeziilor?

Emilian GALAICU-PĂUN: În toamna lui 1985, Lumina proprie fusese semnată pentru tipar – conţinea fix 40 de texte; a trebuit să rescriu, la insistenţa redactorului de carte, unele versuri, ca „să meargă”. Pe 17 ianuarie 1986, placheta vedea lumina tiparului – avea deja 38 de texte, iar o strofă din poemul „Michelangelo” fusese „zburată”. Dar şi fără aceste intervenţii redacţionale de ultimă oră, pur şi simplu nu aveam cum să mă recunosc în acel debut „precoce” încălecând o poetică „bătrână” (nu tradiţională, e cu totul altceva!) – aveam în lucru o adevărată carte, Abece-Dor (titlul datând din noiembrie 1985 – l-am găsit recent într-unul din carnetele mele de pe atunci), cu vreo duzină de poeme din astea mă voi înfăţişa, în ianuarie 1987, la Cioclea acasă, ca să-mi iau „patalamaua de poet”. Aşa că n-am prea deplâns „rebutul” editorial de la nici 22 de ani, ci am întors voiniceşte pagina. Şi istoria recentă a întors la rându-i pagina, căci fiind tipărită cu chirilice, cine ar mai fi sta să citească acele versuri bicisnice care nu anunţau, în niciun chip, viitorul autor al Arme-lor grăitoare.

În 1986 ați intrat la doctorantură, la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. Şi aici a persistat propaganda sovietică?

Emilian GALAICU-PĂUN: Din contră, într-o Moscovă mai democratică decât mi-aş fi putut-o imagina vreodată, micul nostru institut era cu ani-lumină înainte, chiar dacă – formal – nimeni nu decretase (încă!) moartea realismului socialist. În plus, la institut era invitaţi să ţină prelegeri renumiţi profesori – cum ar fi, bunăoară, Gheorghi Kuniţin – care, până de curând, fuseseră deportaţi, ca şi Saharov, după munţii Urali. Am cunoscut intelectuali de mare clasă în acea perioadă, dar mai cu seamă m-am simţit, dacă nu întru totul liber, cel puţin pregătit pentru libertate. Bref, m-am întors cu totul alt om de la Moscova, iar turnanta pe care destinul meu o luase atunci a fost una decisivă.

La Moscova l-ați cunoscut pe Eugen Cioclea. Dacă nu-i o întrebare indiscretă, cum a fost prietenia voastră?

Emilian GALAICU-PĂUN: L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poète maudit îl precedase – renumitul său poem Cina irodică, apărut în primăvara aceluiaşi an în săptămânalul „Literatura şi Arta”, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (alias „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum, pe când poezia lui circula în samizdat – şi nici nu s-a fost purtat galant cu mine, noroc de Rodica, soţia lui de atunci, care l-a luat acasă când Cioclea tocmai se înfierbânta. Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o odaie de „komunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă la Stephane Mallarmé acasă, după care a devenit cu totul alt om (& Poet). Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” poeme, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă. Aş putea să vorbesc ore şi ore despre Cioclea, unele istorii le-am povestit în documentarul Violetei Gorgos, filmat în parte la Moscova, în decembrie 2017 – toate astea abia dacă-l „prind” pe teribilul autor dispărut acum 5 ani. Altminteri, anul acesta – când ar fi împlinit 70, pe 4 august – vom scoate o antologie de Cioclea, pe care o voi îngriji chiar eu, iar în Cuvântul-înainte îmi propun să schiţez un portret mai mult sau mai puţin complet al omului & poetului drag inimii mele. 

Despre Țesut viu. 10 x 10. spuneți că este cea mai teribilă aventură a vieții Dvs. de scriitor. Știu că ați scris la carte vreo 14 ani. Un roman vibrant, răsucit – cum îl numește Vladimir Beșleagă –, postmodernist. Înţeleg că nu este o scriere autobiografică, totuşi cât din scriitorul și omul Em. G.-P. se regăsește acolo? În plus, 14 ani este o durată colosală. Umberto Eco spunea că nu-i înțelege pe scriitorii care publică o carte în fiecare an, căci în felul acesta îşi fură singuri plăcerea de a lucra timp îndelungat la un subiect/personaj. Putem asocia perioada asta îndelungată cu o dovadă clară a perfecționismului dumneavoastră?

Emilian GALAICU-PĂUN: Flaubertian convins cum mă ştiu, aş putea să afirm cu toată convingerea: Țesut viu. 10 x 10 c’est moi!”, fără să greşesc nici cu o iotă. Păstrând proporţiile, romanul e Ulise-le meu, din p.d.v. al tehnicilor narative, redactat însă din perspectiva – proustiană – a căutării timpului pierdut. Mi-am trecut fiecare frază prin ureche, rescriind pagini întregi de nenumărate ori (şi tot am dat greş, pe alocuri – la pag. 309 din ediţia a II-a, a se citi de-acum înainte: „înzestrat de la natură cu ureche muzicală, F. va lepăda vioara, dar va face, cu timpul, o adevărată pasiune pentru coarde”); dar la fel fac şi cu poemele mele, unele având zeci de versiuni. S-a scris/vorbit atât despre acest roman, încât îi las cu toată încrederea pe cititorii mei pe mâna criticilor Eugen Lungu, Maria Şleahtițchi, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu, Nina Corcinschi, Mihai Iovănel, Andrei Moldovan, Ştefan Manasia ş.a.m.d., cărora le sunt recunoscător pentru o (re)lectură adecvată. Că scrierea cărţii a însemnat o „teribilă aventură”, existenţială în primul rând, au sesizat-o şi criticii; voi cita finalul cronicii lui Andrei Moldovan, mare specialist în Liviu Rebreanu, intitulată chiar aşa „Emilian Galaicu-Păun şi fiinţa ca literatură” (Saeculum, nr. 1-2, 2016), mai cu seamă pentru întrebarea rămasă deschisă:

„Romanul este dedicat «Memoriei lui Gheorghe Crăciun (1950-2007), primul care ar fi vrut să citească această carte» și stă sub tâlcul a două moto-uri, din T. S. Eliot (Tărâmul pustiit) și Herta Műller (Leagănul respirației), sortite să amplifice vibrația romanului lui Emilian Galaicu-Păun, acestui rebel candid și aristocratic, un surprinzător amestec de Micul Prinț și Baudelaire.

Oare Micul Prinț, dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi semănat cu Baudelaire?” 

Portughezul José Saramago a fost unul dintre scriitorii care v-au marcat – în parte, prin complexitatea textelor sale. Care autori ar putea completa această listă?

Emilian GALAICU-PĂUN: Marele meu noroc, în ce-l priveşte pe José Saramago, este că am început prin a-i ceti Memorialul mănăstirii, un roman atins de geniu, urmat de Pluta de piatră, şi el foarte bun, şi tot aşa: Eseu despre orbire (terifiant!), Anul morţii lui Ricardo Reis, Toate numele, Omul duplicat, Intermitenţele morţii ş.a. (Şi când te gândeşti că singurul portughez laureat Nobel a murit în exil, la 88 de ani!) Îmi vine însă greu să completez această listă, nu din lipsă de nume, ci dat fiind prea multe – o parte se regăsesc în prezentările mele de carte de la Radio Europa Liberă, altele (poate cele mai importante) se citesc printre rânduri în ceea ce scriu, poezie şi proză. 

Că tot aţi pomenit de Premiul Nobel. Am citit articolul Dvs. pe site-ul Europei Libere imediat după anunțarea câștigătorului din 2017. Erați încântat că premiul i-a revenit lui Kazuo Ishiguro. Au fost şi scriitori recompensaţi cu Premiul Nobel pe care i-ați considerat mai puţin merituoși în anii din urmă?

Emilian GALAICU-PĂUN: Dacă ar fi să luăm ultimul deceniu, sunt câteva în-Nobel-ări ce m-au încântat (Herta Műller, în 2009; Mario Vargas Llosa, în 2010; Alice Munco, 2013; Kazuo Ishiguro, 2017), mai puţin cele ale lui Patrick Modiano în 2014, Svetlana Alexievici în 2015, sau Bob Dylan în 2016. Oricum, lista marilor scriitori care N-AU luat Nobelul e mult mai impunătoare & concludentă, de-ar fi să dau doar câteva nume ale celor care-l mai aşteaptă: Milan Kundera, Ismail Kadare, Amos Oz, Philip Roth ş.a.   

Tot mai mulți pleacă din țară. Ştiu că dumneavoastră sunteți un fin cunoscător al limbii franceze, deci limba n-ar fi fost un impediment. În condițiile în care oamenii de artă abia dacă supraviețuiesc în Republica Moldova, ce vă mai ține aici? V-ați gândit vreodată să plecați din Moldova?

Emilian GALAICU-PĂUN: Şi de ce tocmai eu ar trebui să plec, lăsând ţara – sau Cartier-ul, o unitate de măsură mai umană – pe mâini străine?! (Nu-i mai puţin adevărat că, ori de câte ori mă aflu la Paris, simt că acesta-i oraşul meu – îl cunosc „pe de rost”, am prieteni francezi, sunt intrat în anumite cercuri literare –, doar că… n-a fost să fie!) De-a lungul ultimelor două decenii, am avut mai multe burse de creaţie în Europa, datorez zeci de pagini acestor şederi la Berlin, Paris sau Pecs, niciodată însă n-am reuşit să scriu „în străinătate”, oricât de bune au fost condiţiile de muncă. Cel mult, mi-am luat notiţe, m-am impregnat – ca să zic aşa – de atmosfera docului, dar abia revenit acasă, am dat poemul/proza gândită pe alte meleaguri. Prietenul meu, regretatul Eugen Cioclea zicea şi el că lui trebuie să-i miroase a sine ca se poată aşeza la scris. Nu doar de dragul scrisului meu rămân în RM, ci şi pentru că ceea ce pot face în echipa Cartier-ului, apoi la Radio Europa Liberă, dar şi în viaţa noastră culturală & socială îmi dă satisfacţia lucrului bine făcut (& prost remunerat, căci există şi acest nefast revers al medaliei); dacă tot se spune că omul sfinţeşte locul, de ce să nu-l curăţim de rele cu sudoarea muncii noastre?! Nu-s deloc patetic, am în faţă exemplul mamei care a lucrat timp de peste patruzeci de ani la aceeaşi şcoală (nr. 28, acum Liceul „Elena Alistar”, din Chişinău), chiar dacă multe colege de-ale sale luase calea exilului, îmbiind-o şi pe mama. De trei ani, mama e una cu acest pământ; locul meu e lângă mama.

Sunteți redactor-șef la editura Cartier. Sunt sigură că ați „filtrat” numeroşi autori dornici să debuteze și mai știu că fiecare manuscris ajuns carte trece printr-o selecție riguroasă. Când se debutează? Există o vârstă potrivită pentru asta sau ține mai degrabă de maturitatea literară, mai puţin de cea fizică?

Emilian GALAICU-PĂUN: Un debut precoce, în cazul în care e submediocru, te poate scoate din cărţi pe ani de zile; dar la fel de adevărat e că, uneori, anume acest debut precoce anunţă o carieră fascinantă, rămânând nu doar punctul de plecare al acesteia, ci şi punctul de miră. Mă gândesc la Bonjour tristesse de Françoise Sagan, apărut la doar 19 ani, şi nedepăşit valoric. Am fost, în ultimele trei decenii, în mai multe jurii literare, mi-au trecut prin mâini sute şi sute de manuscrise, am debutat zeci de poeţi şi prozatori, de fiecare dată spunându-le că un scriitor se (re)cunoaşte începând cu a doua carte. N-aş vrea să generalizez, creaţia e un domeniu în care orice miracol e posibil, totul e să nu se întoarcă într-un simplu foc de artificii.

Chestionarul lui Proust, într-o formă adaptată, este nelipsit din interviurile noastre. Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i dați doar o singură întrebare. Care ar fi aceasta?

Emilian GALAICU-PĂUN: Aştept – nu că aş fi foarte grăbit! – să-L întâlnesc, atunci şi I-o voi pune, dacă desigur Domnul va vrea să stea de vorbă cu robul Său! (În paranteză fie spus, am tradus mai multe tratate de istorie – de la O istorie a diavolului, de Robert Muchembled, la O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, de Michel Pastoureau, iar prezenţa Divinităţii, ca şi Diavolului de altfel, am simţit-o mereu în preajmă – altminteri, dintre figurile mitologiei europene, Faust îmi este cel mai apropiat.)

Ce gust are tristețea?

Emilian GALAICU-PĂUN: Pentru mine, de cerneală uscată.

Dacă n-ați fi devenit scriitor (din anumite motive neștiute), ce altă meserie v-ați fi ales?

Emilian GALAICU-PĂUN: Nu mă prind în acest joc, din simplu motiv că pur şi simplu nu-mi imaginez viaţa fără cetit & scris. E ca şi cum m-ai întreba ce fiinţă aş alege să devin după reincarnare (or, Nirvana e tot ce poate spera un budist). Cred în scris, literatura e religia mea, nu-mi cere să devin apostat.

PC: Arhiva personală

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni. Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE