READING

Jurnalul unei femei nesăbuite: Dumnezeu a murit

Jurnalul unei femei nesăbuite: Dumnezeu a murit

Să mă credeți pe cuvânt. Prima dată am ieșit din zona mea de confort când am aflat că Dumnezeu a murit. Se întâmpla asta când încă nu fusesem inundată de acnee, iar sânii mei puteau fi cu ușurință confundați cu buricul. Pe atunci încă mai aveam porniri samaritene pe care le îndreptam către cerșetori, prepubertate și viitor. S-au dizolvat în timp sau eu le-am dezbrăcat și lăsat printre hainele nespălate, nici de această dată nu sunt sigură. Cert este că în timp am devenit neutră. Nu mă mai preocupă străinii, nici cerșetorii și nici măcar viitorul. Doar sunt o femeie moartă fără un Dumnezeu.

Să mă credeți pe cuvânt. De cele mai multe ori veți trece pe lângă mine și eu n-am să vă observ. Nu-mi sunteți interesanți. Nu este o dogmă, dar este o regulă. O fi fiind din cauza că am uitat cum se trăiește. Firește! Degeaba îmi setez deșteptătorul dimineața cu sfințenie pentru că oricum mă trezesc obosită. Fii atentă. Numănui nu-i pasă de tine și dacă eu nu mă salut, atunci nu am nimic personal cu tine.

Să mă credeți pe cuvânt. Mulți au fost cei care mi-au dictat cum să trăiesc. Începând de la clasicii greci și terminând cu umbrele lor palide contemporane. Apoi a fost și mama, dar asta e altă istorie. Partea nostimă este că nici unul dintre ei nu știe că am murit și că nu mai au influență asupra mea. Doar puțin. I-am spus cuiva că am murit. Mi-a râs în față. I-am povestit psihologului, el mi-a spus că trebuie să ies din zona mea de confort. Mamei n-am să-i spun niciodată. Ea încă mai așteaptă nepoți de la mine.

Să mă credeți pe cuvânt. Timpul e de căcat. Soarele bate orbitor în biroul, la fel, de căcat. Oamenii zâmbesc, la fel, de căcat. Mă ajută antidepresantele. O doză zilnică de 4 mg de Alprazolam șterge orice urmă de bucurie. Companiile farmaceutice ar trebui să scrie pe cutii: „Vrei să scapi de o zi de căcat? Fă-te și mai de căcat.” Oricum, eu și alți sclintiți ca mine vom alerga după preparat precum diabeticul după insulină. Că vezi, dragă Dumnezeu inexistent, nu ne imaginăm viața fără doping.

Să mă credeți pe cuvânt. De astăzi renunț la pastile. Un om mort nu are nevoie de ele. Le las pentru cei mai nevoiași și mă refugiez la sânul cancerului pulmonar. Mă veți întreba de ce sunt atât de negativă? Atunci am să vă întreb de unde luați voi blestematul de optimism? Împărtășiți-vă experiențele ratate de a juca teatru în fața unei lumi întregi și de a pretinde că vă bucură soarele și alergați nud ca niște smintiți pe malul lacului până vă prinde poliția. Vreau să vă văd. Ultima idee nu era chiar atât de rea. Psihologul meu spunea ceva de zona de confort. Poate ar fi cazul să-mi las corpul palid spre deliciul celor cărora le-o scoală primăvara din hibernare?

Să mă credeți pe cuvânt. Dacă mi s-ar propune să mă întorc în copilărie, aș refuza politicos. Dar poate că i-aș trimite la sorginte. Încă mai am probleme cu determinarea responsabilității verbale și evident, cu controlul furiei. Uneori, gura mea miroase a iarbă proapăt cosită, iar alteori a balegă. Totul depinde de capacitatea mea de a extorca creierul de cuvinte acceptabile pentru societate și închiderea într-o cușcă a celor care ar putea să-i lase uimiți și, carevasăzică, nu i se potrivesc unei doamne. Nu. Nu m-aș întoarce în copilărie. Chiar dacă mi-aș dori să mai stau la umbra neglijenței, asta nu-mi va rezolva problemele de acum.

Sursa pozei: www.seetheordinary.co.uk

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni. Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE