READING

Maria Pilchin: „ Nu este rău să faci bani din prop...

Maria Pilchin: „ Nu este rău să faci bani din propriile cărţi. Este însă catastrofal să vrei să faci doar bani. ”

N-aș putea să vă spun mai multe despre Maria Pilchin, decât o spune ea în volumul „Poeme pentru Ivan Gogh”. Așa că nu uitați, după ce savurați acest interviu, să căutați cartea prin librării. 

De unde vine pasiunea pentru literatură şi la ce vârstă aţi decis să intraţi la Facultatea de Litere a USM? A fost o decizie spontană sau una „coaptă” un timp îndelungat?

Maria Pilchin: Scriam poezii de mică. Protagonişti – căţeluşi şi pisici. Ziceam că voi fi poetă. Adică sunt consecventă (interviurile nu pot reproduce zâmbetele şi luminiţele din ochi). În 2000 am optat pentru Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, peste trei zile mi-am anunţat părinţii că îmi retrag actele şi le depun la Facultatea de Litere. S-a întâmplat după o discuţie cu jurnalista Valentina Romanciuc, soţia poetului Vasile Romanciuc. Părea o alegere ciudată pentru mulţi această opţiune (era perioada când bacalaureatul putea fi vândut şi cumpărat, când un absolvent al facultăţii de Litere era şomer cu principii şi valori, când aproape totul se făcea prin pile). A fost una din alegerile cele mai importante ale vieţii mele.

Aţi absolvit şi o facultate cu profil economic. Când şi în ce circumstanţe a apărut necesitatea acesteia?

Maria Pilchin: În 2008 am intrat la ASEM, specializarea Marketing şi Logistică. Era o necesitate cognitivă şi pragmatică. Marketingul (acceptat sau negat) este o filosofie a timpului nostru. Am cam însuşit-o. Îi ştiu partea frumoasă, îi cunosc riscurile. După absolvire, am simţit că înţeleg altfel societatea şi lumea în care trăiesc. Acolo am aflat despre complexele lumii „debitului şi creditului”, pe cele ale domeniului umanitar deja le cunoşteam. Aceasta e o altă alegere importantă a mea. A doua facultate este, de altfel, mai raţională, mai aplicată. Ştii deja să înveţi, să fii selectiv, eu, spre exemplu, aveam deja alte aşteptări de la universitate, profesori şi colegi, mulţi dintre care astăzi fac afaceri în Moldova.

Scriaţi undeva că: „Lauda care ucide, debutul prematur care strică, debutul aranjat de părinţi sau tutori literari, care închistează un debutant încă nenăscut psihologic în ale literaturii, debutanţii tardivi cu resentimentele şi fobiile lor – toate sunt ipostaze ale debutului literar. Debutul e un sfârşit şi un început, ca şi virginitatea, erai o fiinţă intactă, apoi ai devenit altceva şi altcineva.” Aţi trecut şi dumneavoastră prin experienţa debutului în 2013 cu două cărţi de critică literară, „Praguri critice” şi „De mână cu marele Joker. Eseuri literare”. Cum a fost debutul în cazul dumneavoastră? Tardiv, aranjat, prematur sau unul potrivit ca maturitate intelectuală?

Maria Pilchin: A fost un debut matur, asumat. Aveam 31 de ani, lecturi, experienţă de predare a literaturii universale, câteva cucuie existenţiale şi o dorinţă de a spune ceva. Din prima facultate ieşisem cu un complex. Cineva neatent ne spunea acolo: „voi nu sunteţi Stănescu sau Călinescu”. Mult timp cu asta am trăit (prostul obicei al dascălilor de a-şi infantiliza discipolii). Maturizarea a venit mai târziu, când am înţeles că trebuie să fiu eu. Atunci am putut să debutez. În cazul meu, şi naşterea fiului nostru a declanşat acel debut. După ce a venit Mihu pe lume, corpul meu şi mintea mea erau altele. Un fel de sincronie a maturizării corpului şi a spiritului. O poveste curioasă.

Volumul de poezie „Poeme pentru Ivan Gogh” apare în 2015 şi estefoarte bine primit de critici, iar jurnalista Cristina Hermeziu îl numeşte un love story politic. Cum aţi reuşit să împăcaţi dragostea şi politica?

Maria Pilchin: Volumul meu de poeme m-a uimit. Am crezut că mă vor rade toţi. Cartea este despre un om amestecat, un om dintre lumi. A plăcut însă. Nu am reuşit să împac dragostea şi politica, dar am reuşit să iubesc în pofida politicii. Soţul meu este rus, eu sunt româncă din Basarabia. Cartea este despre ceea ce suntem noi, basarabenii, doar că fără patetisme şi fără mari resentimente. Sunt poeme ludice şi pline de dragoste despre dramele noastre din trecut şi din prezent. Am obosit de atâta istorie plânsă, am încercat să râd de tot ce ni s-a întâmplat. Am ironizat pe seama resentimentelor, a prejudecăţilor politice. Deşi sunt conştientă că râsul şi plânsul sunt două forme ale isteriei umane. Râsu-plânsu… Acum m-am întors de la Moscova şi am înţeles că am avut dreptate. Suntem un spaţiu al vânturilor mari, un coridor prin care acestea trec dinspre est spre vest şi invers. Chiar m-am întrebat de ce a trebuit să mă nasc aici, este o zonă unde se suprapun plăcile tectonice din minţile noastre. O zonă seismică cu vulcani mereu activi politic.

„Literatura nu este o profesie de făcut bani”, spuneţi dumneavoastră într-un interviu, dar unele practici din vest ne demonstrează, de fapt, că literatura poate genera vânzări şi nu este neapărat vorba de cărţi mediocre. În plus, aţi acceptat recent poziţia de director de marketing al editurii ARC, care nemijlocit vă pune în ipostaza de a convinge clienţii să cumpere. În această ordine de idei, ce-i împiedică pe autorii de la noi să facă bani din cărți?

Maria Pilchin: Banii. Eu sunt o fată de la ţară. Niciodată nu am tremurat după bani. Dar am ştiut să îi fac. Lucram din anul trei de facultate. Banii mereu m-au găsit pe mine. Nu sunt dependentă de ei şi de lucruri. Dar le am pe toate. Este filosofia mea financiară, dacă vreţi. Banii trebuie să treacă prin tine şi să se ducă mai departe, pentru că mai târziu se vor întoarce, poate chiar mai mulţi. Banii, mai nou, în cercurile elitare din Vest, nu mai sunt scopul final al businessului. De vreo cinci ani există un mainstream de a face bani care aduc plăcere. Spre exemplu, poţi face bani dintr-o reţea de WC-uri publice, dar poţi avea o reţea de librării, poţi avea o editură. Or, un antreprenor din Vest va opta pentru ultimele două, chiar dacă prima este o afacere mai uşoară, în care investiţiile aduc venituri şi profituri sigure. Astăzi, oamenii de afaceri ca şi oamenii de cultură, oamenii de litere (observaţi cuvântul-cheie „om”) caută să se ocupe de ceea ce le aduce şi plăcere, de ceea ce îi provoacă să creeze. Astăzi toţi vorbesc despre industrii creative. Observaţi că este aproape un oximoron această sintagmă, dar ea e şi un simptom al timpului nostru.

Editura ARC e între editurile de vârf din Basarabia. Nu cunoşteam pe nimeni de aici, nu suntem rude, prieteni, naşi şi fini. Propunerea a venit, din câte am înţeles, după ce domnul Bârsa a constatat că sunt o persoană activă, care are ce să propună editurii şi colectivului. De altfel, totul în viaţa mea s-a întâmplat de această manieră, cineva mă observa, mă invita.

Scopul nostru nu se îndreaptă neapărat spre bani, ei sunt un instrument al existenţei noastre ca persoane fizice şi al editurii ca entitate juridică şi comercială. Există o nevoie în societate, vrem să umplem acest gol, să ne conturăm un cititor care să fie al nostru. Am ceva experienţă în domeniul târgurilor de carte, Paris, Bucureşti, Chişinău. O mare diferenţă dintre primele două şi cel din urmă. Sărăcie, dar şi un management prost al priorităţilor umane. Restaurantele din Chişinău sunt pline, nu şi librăriile. Mergem în maşini luxoase, cu ceasuri scumpe pe mâini, iar lectura, considerăm că ar ţine de tocilari. Greşit. Aceasta este marea problemă că am lăsat lectura pe mâna tocilarilor care, de altfel, nu ştiu să citească.

Editura ARC va lucra anume în această direcţie – cultura cărţii şi a lecturii. Avem ce propune, ştim ce trebuie să facem. Cărţile noastre acoperă diferite segmente de cititori. Vom lucra alături de alte edituri şi parteneri şi la consolidarea pieţei de carte din Republica Moldova.

Nu este rău să faci bani din propriile cărţi. Este însă catastrofal să vrei să faci bani, doar bani. Cartea nu este brânză de vaci, pătrunjel sau aeronavă. Pe ea o produci şi o vinzi altfel. Cartea este un produs spiritual. Este o poveste cabalistică, dacă vreţi. Şi nu mă refer aici doar la scriitori, mă refer la toţi autorii. Ziua în care un profesor de la Facultatea de Business şi Administrarea Afacerilor decide să îşi publice manuscrisul suportului de curs, este ziua în care el decide să comită un act cabalistic, să propună un text care poate schimba lumea, o poate influenţa. De aceea, observaţi, există o componentă idealistă, ideatică, spirituală aici. Economiştii au ignorat mult timp această componentă a produselor. Mai nou însă s-au prins şi cei cu debitul şi creditul că există un „terţ inclus” – spiritul, starea care rămâne după consum, ideile şi conceptele clientului pe parcursul consumului. Ce facem cu ele? Ce facem cu suportul de curs scris prost, dar pe care îl citim pentru a susţine un examen?! Ce facem cu cărţile de poezie pe care profesorii noştri autori ne-au impus tacit să le cumpărăm, iar ele s-au adeverit a fi mediocre?!

Aţi jurizat în acest an premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova şi cred cu tărie că aţi votat echidistant. Cât de greu este să-ţi păstrezi verticalitatea în momentul în care îi cunoşti pe autori şi poate, cu unii, chiar există o legătură de amiciţie?

Maria Pilchin: Este uşor. Pentru că eu nu am făcut o carieră literară prin pile. Nu sunt fiica, sora, nevasta cuiva (cresc alături de soţul meu). Pe toate le-am făcut singură. Nu am obligaţii de gaşcă literară, nu trebuie să plătesc poliţe. Jurizând, am votat şi persoane care sunt certate cu mine, căci am votat cartea, nu omul. Am votat autori şi nu edituri. Am polemizat cu cei din juriu, deşi sunt tânără, nu cred că este bine să fiu infantilizată. Mi-am zis, dacă am fost aleasă alături de voi, înseamnă că particip la dezbateri. M-au acceptat, m-am simţit foarte bine la acea jurizare. Deşi componenţa juriului era variată, cu oameni diferiţi, de direcţii şi generaţii literare diferite, am lucrat de-a adevăratelea. Pe unii prieteni nu i-am votat, aşa cum cred că ar trebui să mai insiste, să scrie mai bine. Şi cred că o vor face.

Premiile literare ale unei uniuni de creaţie nu aduc şi nu trebuie să aducă vânzări ale cărţilor premiate. Ele sunt totuşi premiile unui club elitar. Cred că e o falsă problemă. Vânzările ar bucura, dar nu sunt scopul acestor premii.

Scriitorii noştri nu vând pentru că nu prea avem piaţă. În URSS totul era controlat şi subsidiat de stat. Cartea mea de poeme s-a vândut în aproape toate librăriile din România. A fost o experienţă frumoasă. Prietenii mei din diferite localităţi mă anunţau că au cumpărat-o. În Moldova o cumpărau de pe net. Dar pe mine nu mă preocupa atunci banul, deşi am avut un contract serios şi onorabil cu editorul meu Călin Vlasie de la Paralela 45. Am câştigat ceva bani, nu asta însă mă interesa. Eu cred că un debutant îşi poate permite acest lux (aici râd). În cazul cărţii literare, cum îmi spunea zilele acestea Iurie Bârsa, vânzările sunt un bonus. Ce este însă până la? Prestigiul şi plăcerea. Scoateţi cărţile literare dintr-o librărie (din cauza că nu se prea vând) şi vreau să văd cum va arăta acel magazin de cărţi.

Ca şi în orice meserie, rivalitatea între scriitori există. Cum se manifestă această rivalitate în cercurile literare româneşti?

Maria Pilchin: Şi la noi, şi peste Prut există două tipuri de rivalitate – concurenţa şi invidia. Prima este în bună regulă, cred. Vezi că fac eu bine, faci tu şi mai bine. Invidiosul nu face mai bine, el, pur şi simplu, încearcă să te anihileze, să te distrugă, el însă va rămâne tot acolo unde era. Este invidia rateului şi a neputinţei. De unde ştiu? Din bârfe, din cancanul de cafenea literară. În literatură este foarte mult orgoliu. Mulţi se vor primii, Number One. Astăzi, după toată povestea postmodernistă, un deziderat greşit. Lumea e polifonă şi multipolară. Literatura la fel.

Nu sunt invidioasă, îmi place să fiu aproape de oamenii mai buni ca mine. Învăţ de la ei, dacă mă acceptă, dacă nu, merg mai departe, ca şi cum aş curge vie într-o barcă pe Gange spre alte provocări.

Chestionarul lui Proust, într-o formă adaptată, este nelipsit din interviurile noastre. Talent sau muncă?

Maria Pilchin: Şi muncă, şi talent. Creator te naşti şi devii.

Unde se termină libertatea unuia şi începe libertatea altuia?

Maria Pilchin: În dragoste. Acolo se termină şi încep toate.

Imaginaţi-vă că există şansa să-l întâlniţi pe Dumnezeu şi puteţi să-i puneţi doar o singură întrebare. Care ar fi aceasta?

Maria Pilchin: Aş tăcea şi aş plânge atât cât nu am tăcut şi nu am plâns toată viaţa mea. Eu sunt un copil care a crescut fără tată de la patru ani, ai mei au divorţat. Pentru mine Dumnezeu este o formă paternă ideală.

Recomandaţi-ne 3 dintre cărţile dumneavoastră preferate.

1. Jack London, „Martin Eden”.

2. Jacques Attali, „Dicţionarul tandru al iudaismului”.

3. Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

PC: Facebook/Maria Pilchin

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE