READING

Moni Stănilă: „Mi-a fost frică doar ca scriitor: n...

Moni Stănilă: „Mi-a fost frică doar ca scriitor: nu puteam bănui cum va fi primită astăzi o carte cu oi, cu bunici, cu procese verbale”

Nouă ne place de Moni. Este sinceră și știe să spună lucrurilor pe nume, iar asta este de prețuit! La fel de sincere sunt și textele sale. Căutați Colonia Fabricii în librării și citiți editorialele scriitoarei care apar cu regularitate în ziarul Timpul.

În jurul căror cărți ai gravitat în copilăria ta?

Moni Stănilă: Neașteptate! Evanghelia după Luca și Colț-Alb au fost primele iubiri. Apoi au urmat cărțile de capă și spadă. Am devenit cine sunt (bună sau nu) mulțumită lor. Puteam jura pe orice, fără să îmi pese, dar nu mi-aș fi călcat „cuvântul de gentilom” nici moartă! Știam cu siguranță că dreptatea și adevărul sunt valorile supreme ale unui om. Nu realizam atunci că d’Artagnan mă pregătea să devin un bun creștin. Credeam că voi conduce revoluții. Uneori mai cred și astăzi că sunt un extraordinar strateg care ar reuși să câștige un război, apoi văd o furnică în baie: îmi umezesc arătătorul, o iau de jos fără să o strivesc și mă îndrept cu grijă spre fereastra din bucătărie ca să o scutur. Apoi zâmbesc. Ce războinic sunt eu, dacă mi-e milă să ucid o furnică?

Vii dintr-o familie evlavioasă, ba chiar ai terminat teologia. Cât de mult se regăsește religia în textele tale?

Moni Stănilă: Foarte multă lume crede că vin dintr-o familie evlavioasă. Asta ar explica mai ușor alegerea mea. În realitate părinții mei nu erau nici foarte credincioși, nici atei. E adevărat că mi-o amintesc pe mama cum mă învăța „Îngerașul”. Eram foarte mică. Ea stătea culcată în pat și mă ținea cu genunchii pe pieptul ei și spunea: „Înger-îngerașul meu”, eu repetam „Îngel- îngelașul meu”, „Roagă-te la Dumnezeu” și așa mai departe. Dar nu se postea în familie, nu eram în biserică duminică de duminică, nu aveam nici măcar o Biblie. Era o familie simplă. Lucrurile s-au schimbat cu timpul. Acum suntem o familie evlavioasă. Mai puțin tata care încă nu vine pe la biserică. Dar atunci, în comunism, eram ca cei mai mulți.

Cred că se găsește tot atâta creștinism în cărțile mele, cât e și în viața mea. Cel puțin așa ar trebui să fie. Nu strident, nu prozelit, nu ofensiv. Ci ca mod de viață, ca mod de a privi lumea. E în firea mea, sper.

Colonia Fabricii este ultima carte publicată marca Moni Stănilă. Volumul cuprinde 3 poeme monolog povestite de trei bărbați diferiți, fiecare cu durerile și necazurile sale, pornind de la Primul Război Mondial și până în prezent. Mi s-a părut o carte mărturisire cu un parcurs biografic. Cât de mult ești tu în această poveste și cât de greu ți-a fost să povestești despre viața ta? Nu ți-a fost frică să arunci cărțile pe masă?

Moni Stănilă: Sunt tot atâta eu în carte, cât Ion, Alexandru și Dan sunt în mine. E oare cu putință să ne rupem de străbuni? Eu cred că nu. E o legătură între ei și noi, între noi și urmașii noștri, o legătură care nu e greu de mărturisit. Cine sunt eu? Sunt strănepoata lui Alexandru, nepoata lui Ion, fiica lui Dan. Nu am de ce să mă tem. Mi-a fost frică doar ca scriitor: nu puteam bănui cum va fi primită astăzi o carte cu oi, cu bunici, cu procese verbale.

Ce simte un tată când i se căsătorește prima fată? Neputință și frică, scrii în Colonia Fabricii. Mai știu că sunteți trei surori în familie. Ai descris reacția tatălui tău? Cum a reacționat tatăl tău când a aflat că urmează să te căsătorești?

Moni Stănilă: Nu știu. Bănuiesc că a simțit neputință. Poate în cazul meu mai puțină frică decât la nunțile surorilor mele. Eu sunt „băiatul” familiei. El știe că sunt un om puternic. Nu cred că s-a speriat prea tare. Dar nu a reacționat nicicum. El nu se amestecă în deciziile noastre. Tace când i se comunică o mare veste. Dacă ai nevoie de un sfat, i-l poți cere. Nu cred că îl va da cuiva. Fă ce vrei, cam asta e. Are și încredere în noi, dar nu de aici îi vine reținerea. E un om care înțelege altfel viața. La fel ca bunicul lui, Alexandru. Pentru oameni ca ei cursul vieții e unul firesc. Trebuie doar să te încadrezi. Și acolo e doar alegerea ta.

Bine, nu la fel stăteau lucururile când aveam 14 ani, de exemplu. Atunci nu aveam voie cu blugi rupți și ojă neagră.

Știm că aveai o nemulțumire în adresa autorităților moldovenești pentru că deși ești căsătorită cu scriitorul basarabean Alexandru Vakulovski și stai la Chișinău o bună parte de timp, promovând și organizând evenimente culturale și implicându-te activ în viața socio-politică a țării, tot nu ți-au dat un pașaport moldovenesc. S-a schimbat ceva între timp?

Moni Stănilă: Oh, autoritățile! Nu s-a schimbat nimic. Nu mai vreau să vorbesc despre asta. Am obosit. Și poate nici nu e rău. Nu știu cât voi rămâne în Republica lui Dodon. Consider că după aproape șapte ani aș fi avut drept de vot. Uite că nu am!

De curând, cenaclul Republica pe care-l moderezi a împlinit 5 ani. Ai reușit să strângi în jurul tău foarte multă lume frumoasă și talentată. Mulți tineri s-au format ca și scriitori sub aripile ocrotitoare ale acestui cenaclu literar. De exemplu, Hose Pablo și Ion Buzu. La început mie îmi lăsase impresia unui cerc elitist unde muritorii de rând nu au acces 🙂 De unde crezi că vine această prejudecată? Să desființăm mitul! Oricine este binevenit la cenaclu?

Moni Stănilă: Hose Pablo vine din Human Zone și a publicat înainte de înființarea cenaclului. Pe Buzu l-am cunoscut la atelierele lui Dumitru Crudu. Treaba Republicii nu e să formeze scriitori, ci să îi ajute să se perfecționeze, să îi ajute să își găsească punctele slabe și punctele tari. E treaba cenaclului să creeze legături între scriitori și generații de scriitori. Dar nu pot spune că noi îi formăm. Poate Buzu sau Țvetov au primit și sfaturi bune la Republica, însă asta ei ar trebui să răspundă. Dar de format, nu cenaclul îi formează. Nu sunt cazuri în care un om vine la cenaclu fără să aibă vreo treabă cu scrisul, apoi brusc devine scriitor. Ei când vin, deja scriu. Cenaclul e ca o școală de canto. Ai o voce superbă, noi putem să îți arătăm cum trebuie să îți folosești vocea. Dar nu putem schimba o voce. Însă cred eu, că altfel nu aș mai face aceste întâlniri, putem ajuta la modelarea ei.

Există și cenacluri închise sau mai puțin accesibile. Nu e cazul nostru. De aceea promovăm evenimentele în spațiul public, în mediul virtual, fiindcă îi așteptăm pe toți scriitorii, dar și pe toți cititorii. Republica e atelier pentru scris, dar mai ales pentru citit. E la fel de important ce citești. Chiar și atunci când scrii, fără lecturi esențiale riști să îți epuizezi talentul în zone deja cultivate. Cum ar fi fost să tot redescoperim America din 1492 încoace. E drept că poți dezvolta. Poți fi Amerigo. Dar pentru asta e nevoie de Columb mai întâi.

Iar din acest punct de vedere, cred că cenaclul a fost folositor și pentru scriitorii deja publicați. Sunt convinsă că toți cei care vin la Republica, fără excepție, au descoperit și cunoscut scriitori importanți, care mai mult sau mai puțin, i-au ajutat să se decidă asupra propriilor texte.

Crezi că pentru un scriitor începător este absolut necesar să fie membru al unei comunități de scriitori?

Moni Stănilă: Cred că un scriitor se poate descurca și singur. Vrei neapărat să ajungi la Anenii Noi, nu te poate opri nimeni. Dar cenaclul e un autobuz. Te ajută să arzi niște etape, să câștigi experiență mult mai repede, să îți selectezi lecturile, să îți cunoști generația. Dar asta nu înseamnă că nu se poate și pe cont propriu. Doar că drumul e mult mai greu și mai lung. Până la 27 de ani nu am făcut parte din vreun cenaclu, de la 27 am început să merg la Cenaclul Pavel Dan. Până atunci scriam un fel de confesiuni. Nu prea îmi găseam vocea, deși publicasem o carte. Apoi la cenaclu mi-au spus: „aici îți iese foarte bine” și mi-au explicat de ce, „tezismele sunt dăunătoare” și mi-au explicat de ce. Unei colege i-au spus „comparațiile tale sunt perimate” și i-au explicat de ce, iar eu am auzit și am folosit și pentru mine. În doar doi-trei ani știam foarte bine cum vreau să mă exprim în text. Aflasem multe despre literatura contemporană. Și cred că aceste lucruri le poate spune oricine a trecut pe la un cenaclu. Acum aproape un deceniu erau cenacluri bune și online. Foarte active. Dar cu timpul, minunea internetului a devenit banală, iar oamenii au început să simtă din nou nevoia contactului vizual. Uneori expresia și tonul vocii sunt mai eficiente decât cuvintele comunicate. De aceea de prin 2010 tinerii s-au reîntors la întâlnirile clasice, iar cenaclurile și cluburile literare online au intrat în istorie.

S-a întâmplat să vină cineva la Cenaclu și să simți că este total lipsit de talent? Dacă da, atunci cum manipulezi situația și cum îi spui că are o problemă?

Moni Stănilă: Nu prea. Noi nu organizăm lecturi la întâmplare. Când îi invităm, în majoritatea cazurilor, știm deja ce scriu. Facem excepție doar cu scriitori din alte orașe sau țări, care au drum pe la Chișinău și vor să întâlnească tinerii de aici. Atunci nu avem întotdeauna textele din timp. Deci nu am avut un rateu absolut (acum zâmbesc!). Dar s-a întâmplat să vedem texte bunișoare, să considerăm că omului i-ar prinde bine părerile cenacliștilor, iar el să vrea să ne „surprindă” cu niște texte noi, care să mă facă să mă simt stânjenită. În astfel de situații, încercăm să dăm câteva sfaturi, apoi menționăm (obligatoriu!) că textele precedente sau propuse inițial au fost mai bune.

Mai știm că lucrezi și la o poveste pentru copii. Ba chiar postasei pe Facebook o hartă a unor teritorii inventate de tine. Vrei să ne deschizi puțin parantezele și să ne spui despre ce este vorba? Când găsim cartea în librării?

Moni Stănilă: Nu știu dacă o voi publica. Eu mai am câteva cărți nepublicate. Scrisul e mai important decât publicarea textului. Dacă nu sunt sigură pe o carte, iar pe asta nu sunt sigură deloc, nu o public. Nu e o inovație tematică sau stilistică. E un basm, o carte pentru adolescenți și preadolescenți. Cu lupta clasică dintre bine și rău. Nu aduce lucruri noi. Nu deschide o eră, ca Tolkien, nu vizează succesul ca urmașii lui Tolkien. Poate singura chestie nouă e faptul că se bazează în mare pe o recuperare a mitologiei românești. Poate sânzienele sunt mai grozave decât elfițele. Poate solomonarii ar trebui cunoscuți mai bine. Sfânta Duminică, calul ei, câinele. Mitologia românească e frumoasă și bogată. Dar cu siguranță basmul meu nu se ridică la nivelul celor semnate de Creangă sau Eminescu. Însă poate fi o lectură pentru nepoții mei. Aștept verdictul lor, înainte să o public.

Și, desigur, miza e teologică. Cum altfel?

Discutasem de mai multe ori despre promovarea intensă a unei cărți, chestie care de altfel se practică și la casele mari, inclusiv de bine cunoscuta editură Penguin. Spuneai că asta poate dăuna cărții și imaginii autorului, așa cum de cele mai multe ori imaginea creată poate să nu fie pe măsura așteptărilor când începi s-o citești. Totuși, după părerea ta, când este momentul potrivit pentru a promova o carte?

Moni Stănilă: Penguin e o editură uriașă care nu joacă la risc. Nu testează. Când Penguin publică un autor e o garanție a succesului. Încearcă să îți imaginezi ce comisie de cenzori și redactori are o astfel de editură! Orice greșeală a autorului e corectată, orice stângăcie — eliminată. Dar ce te faci dacă o editură obscură îți scoate manuscrisul fără redactare, iar tu din neștiință sau neatenție ai o grămadă de greșeli și stângăcii? Deci din acest punct avem altă discuție. Tot așa cum ne putem situa în polul opus. O editură obscură publică o carte genială. Trece neobservată sau aproape neobservată. Dar la un moment dat ea își găsește drumul. Ajunge unde trebuie.

Pe de altă parte literatura foarte bună are mult mai puțină vânzare decât literatura de consum larg. Însă promovarea ajută, desigur. Momentul bun e dat de calitatea textului. Ideal ar fi ca nicicare dintre noi să nu publice până nu e foarte sigur pe carte, dar publicarea a devenit într-un fel o testare, o deschidere spre o altă carte, mai bună. Nu suntem Salinger să dăm lovitura cu prima carte. Salinger – cu promovare sau nu, rămâne ceea ce e. Despre asta e vorba. Nu despre o respingere a promovării.

Și îți mai mărturisesc un lucru: mi-aș fi dorit ca debutul meu să fie mai bine promovat, atunci. Acum mă bucur că nu s-a întâmplat așa. Dar îmi pare rău de alte cărți semnate de mine, pe care nu am știut să le promovez. Nu aș da înapoi cu Colonia fabricii, să zicem.

Revenind la chestionarul lui Proust, ce întruchipează fericirea supremă pentru tine?

Moni Stănilă: Hristos.

De ce nu-ți plac pisicile?

Moni Stănilă: Pentru că îmi plac prea mult câinii. Pentru că apreciez mai mult onestitatea câinelui. Pentru că o pisică nu mă poate apăra, nu mă poate însoți. Nu poți avea un tovarăș pisică. Poți să fi colegul ei de apartament și să o hrănești. Pentru asta am florile din ghiveci. Dar dacă vreau să mă duc noaptea în munte, îmi trebuie un câine. Și nu mic. Mare. Însă când Șoșon, motanul din Antonești, vine miorlăind pe case și sare în fața noastră ca un câine mi-e drag de el. Mai ales când e gras. Îmi place Șoni când e gras. Mi-a plăcut Duda. Totuși, prefer câini. Houellebecq are cele mai memorabile texte despre câini, iar eu sunt de acord cu el (acum iarăși zâmbesc!).

Unde te vezi la bătrânețe?

Moni Stănilă: În munte. Obligatoriu în munte. Lângă pădure. Seamănă mult cu locul natal. Însă, sunt convinsă, Sandu se vede la câmpie, obligatoriu lângă un iaz. Seamnă mult cu locul lui natal. Vom vedea. Cum va vrea Dumnezeu.

Dacă ar fi să-l întâlnești pe Dumnezeu și îți oferă posibilitatea să-i pui doar o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Moni Stănilă: Dacă mă pot mântui de pe drumul pe care sunt acum.

Recomandă cinci cărți pentru cititorii HaiBun.

Moni Stănilă: E greu. Doar cinci. Hai să împărțim: Bibilia — oricine am fi și orice am crede. Din literatura universală: Frații Karamazov de Dostoievski, Călătorie la capătul nopții de Celine, Toba de tinichea a lui Grass, Patericul egiptean, Ulise de James Joyce.

Nu sunt singurele, sunt primele care mi-au venit în minte. Nu e frumos că l-am lăsat pe tușă pe fascinantul Faulkner. Sunt foarte mulți autori extrem de importanți. Din literatura română: tot. A nu se rata dintre cele mai vechi Jurnalul fericirii lui Steinhardt și Urmuz.

sursa foto: www.agentiadecarte.ro

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni.

Follow on Instagram @doinafikman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE