READING

Pablo Neruda despre viață, pace și arta poetică...

Pablo Neruda despre viață, pace și arta poetică

Poetul chilian Ricardo Eliezer Neftali Reyes y Basoalto (1904-1973), cunoscut după pseudonimul Pablo Neruda, este una din figurile centrale ale literaturii latinoamericane din secolul XX. El a publicat peste 40 de volume de poezii și a tradus în spaniolă creația scriitorilor clasici mondiali. Criticii i-au numit opera  „o căutare constantă și un experiment în domeniul limbajului și al compoziției”. I s-a acordat premiul Nobel în 1971.

Neruda a crescut în Temuco, oraș din Chile. Acesta a fost susținut încă de la o vârstă fragedă de Gabriel Mistral, alt poet recunoscut, care va deveni laureat al premiului Nobel cu mult mai devreme de Neruda. O astfel de asociere, dintre doi cei mai tari poeți chilieni, nu putea fi întâmplătoare. Mistral l-a încurajat pe tânărul Neruda, oferindu-i cărțile sale și sprijinul care-i lipsea acasă.

Ulterior, încă din liceu, Neruda a ajuns să-și publice poemele în reviste locale și a câștigat mai multe concursuri literare. El se mută în 1921 în Santiago cu intenția să-și continue studiile și să devină profesor de limba franceză, dar Neruda n-a fost niciodată un student sârguincios. În aceeași perioadă, poetul temină una dintre cele mai apreciate opere ale sale, ciclul de poeme Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare (n.r. orig. Veinte poemas de amor y una canción desesperada).

 PC: KEYSTONE/HULTON ARCHIVE / GETTY IMAGES

Despre viața sa intensă Neruda a scris în volumul autobiografic „Mărturisesc că am trăit”, fragmente din care am rupt și noi.

Despre pace:

— „Atâta timp cât țările ridică bariere pentru a se proteja una de cealaltă, atâta timp cât se împușcă reciproc în Războiul Rece, noi, oamenii, suntem împărțiți. Ne înălțăm cu rachete de mare viteză pentru a aduce cerul mai aproape, dar încă nu putem schimba o strângere de mână frățească pe pământ”.

— „Vreau să trăiesc într-o lume în care fiecare om este OM și el nu mai are nevoie de alte titluri, nu mai are nevoie să-și bată capul de reguli, de cuvinte, de etichete. Vreau să pot intra în toate bisericile și în toate redacțiile. Mi-aș dori să nu mai fie nimeni supravegheat la ușă ca să fie dus la închisoare sau alungat din țară. Fie ca toată lumea să intre fără teamă în palatul municipal și să iasă de acolo cu un zâmbet. Mi-aș dori să nu încerce nimeni să scape fugind, chiar și pe o gondolă, și nici nu vreau ca cineva să fie urmărit de o motocicletă. Vreau să văd marea majoritate a oamenilor, singura majoritate, discutând, citind, ascultând și înflorind. Eu sunt pentru lupta care ar pune capăt, pentru totdeauna, luptelor. Eu pledez în favoarea asprimii care ar eradica asprimea. Eu lupt pentru bunătatea atotcuprinzătoare și inevitabilă”.

Despre viață:

— „Așa, se pare, va fi până la sfârșitul vieții mele. O mână mă lovește, iar cealaltă îmi întinde un buchet de flori ca să nu-mi amintesc de răutate”.

— „Cred că un individ nu trebuie să se despartă de patria sa. Viața într-o țară străină dă naștere unui sentiment de deprivare de la care, mai devreme sau mai târziu, sufletul se pierde. Eu nu pot să trăiesc, dacă n-am pământul natal sub picioare, dacă nu-l pot atinge cu mâna, dacă nu-i pot simți apele învolburate sau tremurul umbrelor sale, dacă nu poți simți cum rădăcinile pătrund într-o profunzime ascunsă, căutând-o acolo pe mama”.

Despre poezie:

— „Munca poetului este profund personală, dar se face pentru oameni”.

— „Am fost adesea întrebat când am scris primul poem, când s-a născut în mine poezia. O să încerc să-mi amintesc. Demult, în copilărie, când abia buchiseam literele, am simţit deodată o emoţie puternică şi am scris câteva cuvinte cu jumătăţi de rimă, diferite de limbajul cotidian. Le-am transcris pe o hârtie pradă unei nelinişti crescânde, unei senzaţii necunoscute: un fel de angoasă şi tristeţe. Era un poem dedicat mamei, adică celei care a îndeplinit acest rol în viaţa mea, angelica mea mamă vitregă care mi-a vegheat copilăria. Incapabil să-mi judec prima creaţie, le-am arătat-o părinţilor. Stăteau în sufragerie, cufundaţi într-una din acele discuţii în şoaptă care despart mai rău ca o apă adâncă lumea copiilor de cea a adulţilor. Le-am întins hârtia cu vorbele mele frumos rânduite, tremurând încă după cea dintâi vizită a inspiraţiei. Cu gândul aiurea, tata a luat-o în mână, a citit-o distrat şi tot distrat mi-a înapoiat-o, întrebând: — De unde ai copiat-o? Apoi şi-a continuat în şoaptă discuţia începută cu mama despre problemele lor importante. Cred că aşa s-a născut primul meu poem şi astfel m-a întâmpinat pentru prima oară — distrată — critica literară”.

— „E drept că se abuzează de meseria de poet. Apar poeți și poete noi: curând vom fi toți poeți, iar cititorii vor dispărea. Și vom organiza expediții, traversând deșerturi pe cămile ori zburând în cosmos în căutarea cititorilor”.

— „Poezia, atingând limite incredibile, e un privilegiu al epocii noastre printre războaie, revoluții și mișcări sociale. Omul a descoperit-o, rănind ori rănit, singur în mijlocul mulțimii”.

Comentarii

comentarii


Am visat aseară că mâncam alături de Monstrul Zburător de Spaghete. Mi-a întins o bere și mi-a spus s-o beau acum… cât n-am ajuns în iad. În iad berea e caldă și stripperii bătrâni. Follow on Instagram @doinafikhman

RELATED POST

Your email address will not be published. Required fields are marked *

INSTAGRAM
CUNOAȘTE-NE